E Craciunul! E seara- prima seara de Craciun. Sunt in casa la bunici, e cald, ei sunt aici cu mine; focul arde in soba-cred ca daca am avea si zapada totul ar fi perfect. Ii am pe toti cei iubiti aici: mama, tata, mama Ica si tata Ovid, Jeni a plecat mai devreme azi...ce pacat!
Am o stare ciudata. Sunt impacata cu mine in ceea ce priveste alegerile facute in acest an. Imi este bine in Brasov, dar stiu ca intr-o anumita masura se datoreaza si lui. Stiu ca nu este asa cum am sperat sa fie, nu este nimic din ceea ce mi-am imaginat-in mintea mea parea totul atat de romantic si de curajos iar in realitate nu nu e nici macar pe aproape ce se intampla. Ne ranim in fiecare zi-fie ca vorbim, fie ca ca nu ne adresam niciun cuvant si suntem indiferenti. Mi se pare atat de trist ca tocmai in aceste zile, incarcate de magia Sarbatorilor, cand fiecare dintre noi incearca sa fie mai bun si mai empatic cu cei din jurul sau, tocmai acum noi ne-am zis "adio". Ma doare nepasarea lui; ma doare tacerea si neputinta mea de a schimba ceva in el, in noi, in toata situatia. Sunt momente in care imi spun ca ne va fi mai bine asa, ca nu ar fi avut niciun final fericit toata povestea aceasta- nici nu ar fi avut cum sa aiba- si sunt clipe in care as da orice doar sa imi "traiesc visul", fiindca, la naiba, parea un vis tot ce se intampla pana acum cateva luni iar acum cand sa incepem sa il traim, cand este chiar aici la indemana...el nu face nimic. Absolut nimic. Probabil s-a impacat cu prietena lui, probabil nu s-au certat niciodata, ar fi o explicatie destul de plauzibila si atat de potrivita caracterului lui. As vrea sa stiu...as putea trece peste si as putea vedea si pasi mai departe daca as stii.
Ma inspaimanta gandul ca nu ma pot bucura de nimic in toate aceste momente din cauza esecului personal. Si cand stiu ca as putea fi in atatea moduri...cand stiu ca as putea faca atat de fericit un om, dar cand nu exista vointa din ambele parti...e in zadar. Mi-as dori sa pot simti toate acele lucruri pe care Dan le simte pentru mine. Si mi-e atat de teama sa nu distrug farama de speranta care simt ca mai este acolo pentru noi. Mi-ar fi atat de simplu, si totusi se pare ca ador complexitatea si toate acele lucruri care implica multa durere si amaraciune. Ce va fi, va fi!
Simt ca am ajuns intr-un punct in care lucrurile dintre mine si el nu mai depind de mine. Trebuie sa gasesc o cale sa razbesc in acest oras. Sa o iau cu adevarat de la capat. Si cine stie, poate se va implini si dorinta pe anul acesta, sa il uit in sfarsit pe acest el.
Sa fiu sanatoasa, sa fim sanatosi ca restul, sper, cu timpul se vor rezolva.
25.12.2008
