Seara de Craciun

E Craciunul! E seara- prima seara de Craciun. Sunt in casa la bunici, e cald, ei sunt aici cu mine; focul arde in soba-cred ca daca am avea si zapada totul ar fi perfect. Ii am pe toti cei iubiti aici: mama, tata, mama Ica si tata Ovid, Jeni a plecat mai devreme azi...ce pacat!
Am o stare ciudata. Sunt impacata cu mine in ceea ce priveste alegerile facute in acest an. Imi este bine in Brasov, dar stiu ca intr-o anumita masura se datoreaza si lui. Stiu ca nu este asa cum am sperat sa fie, nu este nimic din ceea ce mi-am imaginat-in mintea mea parea totul atat de romantic si de curajos iar in realitate nu nu e nici macar pe aproape ce se intampla. Ne ranim in fiecare zi-fie ca vorbim, fie ca ca nu ne adresam niciun cuvant si suntem indiferenti. Mi se pare atat de trist ca tocmai in aceste zile, incarcate de magia Sarbatorilor, cand fiecare dintre noi incearca sa fie mai bun si mai empatic cu cei din jurul sau, tocmai acum noi ne-am zis "adio". Ma doare nepasarea lui; ma doare tacerea si neputinta mea de a schimba ceva in el, in noi, in toata situatia. Sunt momente in care imi spun ca ne va fi mai bine asa, ca nu ar fi avut niciun final fericit toata povestea aceasta- nici nu ar fi avut cum sa aiba- si sunt clipe in care as da orice doar sa imi "traiesc visul", fiindca, la naiba, parea un vis tot ce se intampla pana acum cateva luni iar acum cand sa incepem sa il traim, cand este chiar aici la indemana...el nu face nimic. Absolut nimic. Probabil s-a impacat cu prietena lui, probabil nu s-au certat niciodata, ar fi o explicatie destul de plauzibila si atat de potrivita caracterului lui. As vrea sa stiu...as putea trece peste si as putea vedea si pasi mai departe daca as stii.
Ma inspaimanta gandul ca nu ma pot bucura de nimic in toate aceste momente din cauza esecului personal. Si cand stiu ca as putea fi in atatea moduri...cand stiu ca as putea faca atat de fericit un om, dar cand nu exista vointa din ambele parti...e in zadar. Mi-as dori sa pot simti toate acele lucruri pe care Dan le simte pentru mine. Si mi-e atat de teama sa nu distrug farama de speranta care simt ca mai este acolo pentru noi. Mi-ar fi atat de simplu, si totusi se pare ca ador complexitatea si toate acele lucruri care implica multa durere si amaraciune. Ce va fi, va fi!
Simt ca am ajuns intr-un punct in care lucrurile dintre mine si el nu mai depind de mine. Trebuie sa gasesc o cale sa razbesc in acest oras. Sa o iau cu adevarat de la capat. Si cine stie, poate se va implini si dorinta pe anul acesta, sa il uit in sfarsit pe acest el.
Sa fiu sanatoasa, sa fim sanatosi ca restul, sper, cu timpul se vor rezolva.
25.12.2008

like every woman

Like every woman consumed with a relationship problem, I needed a project to keep my mind from obsessing and my hands from dialling his number.


Some people are settling down, some people are settling and some people refuse to settle for anything less than butterflies.


Is this really how one finds love?
No, it's just what we do to distract ourselves until the real thing comes along.

So like me...

When things come too easy we're suspect. Do they have to get complicated before we believe they're for real? We're raised to believe that the course of true love never runs smoothly. There always have to be obstacles in Act Two before you can live happily ever after in Act Three. But what happens when the obstacles aren't there? Does that mean there's something missing? Do we need drama to make a relationship work?

The one

Somewhere out there is another little freak who will love us, understand us, and kiss our three heads and make it all better

In love

In love relationships there is a fine line between pleasure and pain. In fact it is a common belief that a relationship without pain is a relationship not worth having. To some pain implies growth. But how do we know when the growing pains stop and the pain pains begin? Are we masochists or optimists if we continue to walk that fine line?

Quotes from Sex & the City

I feel sorry for Big, I really do. Because if you think about it, I was the best thing that ever happened to him. Actually, no. I pity him because I get to walk away and be me, and he has to walk away and stay him, you know? And who wants to be him when you could be me? I mean, I'm smart, I'm funny... I was this, this thing, you know I was it. I was this magic moment. I was the abracadabra. I was totally the "poof" in the relationship. I mean, I've got more "poof" in one finger than he could ever have. I mean, geez, sometimes I "poof" just hailing a cab. So I guess it's better to know now. So I can go "poof" someone else. Someone who deserves me, and not some screwed-up, insecure guy who can't deal with a woman who's got her act together. Now, I'm gonna end up deliriously happy and Big is gonna die old and alone, and I pity him. Really, I pity him.

Pe drum

Ma urc in masina, lipsita de ganduri sau poate extenuata de prea multe ganduri, aleg un drum care stiu ca ma va duce intr-un loc pe care mi l-am imaginat de dimineata. As vrea sa stiu drumul care m-a dus intr-o zi de vara intr-o gradina in care mi-am imaginat povesti cu printi si printese, cu frumuseti nobiliare si cu pereti afumati de la ultimele baluri ce au apartinut unui secol din care nu am facut parte, sau cel putin nu imi amintesc.
As vrea sa aleg acel drum, dar imaginatia mea nu imi lasa loc si gandurile incep sa se oranduiasca intr-o insiruire noua mie. Mintea imi controleaza miscarile dar imi place sa cred ca imi domin emotiile si ca ele ma vor duce intr-un loc in care sa le pot desface din buchetul legat cu o fundita mult prea stramta pentru exasperarea care le cuprinde. Stiu ca asa m-am trezit in aceasta dimineata si ca maine ar putea fi cu totul altfel insa astazi vreau sa le urmez oriunde vor gasi de cuviinta sa imi indrume rotile automobilului rosu.
Imaginea serilor trecute si a noptilor fara ragaz ma transpun intr-o stare arzatoare de retraire si oricat as dori sa le inviu stiu ca nu se vor mai intoarce decat in anul ce va urma sau prin intermediul unui avion ce ma va duce foarte departe, spre tarile unde este vesnic vara. Insa viata mea a inceput de curand si nu pot pleca. Nu mai pot renunta. Nu imi mai doresc asta.
Vreau sa ma urc in masina si sa conduc ascultand cantece de iubire, sa plang de fericire stiind ca voi ajunge intr-un loc unde gandurile ma vor consola si imi vor spune ca ceea ce simt si fac este cum nu se poate mai bine. Starea ce ma acapareaza imi da speranta, ma dojeneste si ma asigura ca sunt pe drumul cel bun, intr-un final. Pretul pe care il platesc este mare, insa incomesurabil infim in comparatie cu trairile pe care le resimt in fiecare seara. Nu mai este loc pentru nimeni, am adunat, am impartit, am scazut si am format un nou intreg. Un intreg, cu care insa ma obisnuiesc inca, dar stiu ca el va fi alaturi de mine; fara discutii si jocuri inutile.Fara false prietenii, fara cuvinte dulci din teama si obisnuinta, dar mai presus de toate, reale.
Alimentez, sunt in masina mea, pornesc, pornesc si primele acorduri si incep sa zambesc in ciuda faptului ca imi resimt obrazul cald si umed.

Sete de el

Mi-e sete in permanenta de cei capabili; de cei care au reusit sa isi urmeze idealurile si nu numai ca au stiut ce vor, dar au facut tot ce le sta in putina spre a-si urma visurile, orbecaind prin tunelul nesigurantei cu o simpla lanterna, fara vreo certitudine ca vor descoperi lumina la finalul misiunii.
Am o pofta nebuna de a ma imbiba cu ambitia, determinarea si spiritul de lupta al celorlalti; imi doresc sa fiu si eu asa, stiu ca pot dar uneori simt ca nu am stiut de unde sa incep. Stiu ca ei detin cheia menita da dezlege toate portile neajunsurilor, care se reflecta atat in ziua de maine cat si in juramintele ce ni le facem atunci cand iubim.
Atunci cand ii vad hotararea, ambitia si pofta de a reusi aprinzandu-se in ochii lui, verzi in lumina diminetii, stiu ca am suficienta hrana pentru a-mi satisface cel mai pervers apetit in materie de progres. Cand privirile ni se intalnesc si prefigureaza un plan in miniatura pentru viitor, simt ca ard tacit si indelung iar energia degajata imi va alimenta toate poftele ce nutresc in subconstientul meu.
Incerc sa il savurez portionat, insa spiritul gurmand din mine isi doreste sa infulece toata specialitatea; si atunci incepe lupta; ma folosesc de toata munitia, recurg la tactici neloiale, ma contrazic cu mine si incerc sa ma amagesc ca voi avea si maine si poimaine si peste 10 ani daca voi invata sa imi astampar apetitul de el. Simt ca as putea sa ii inghit toata energia fara sa ma gandesc o clipa. L-as savura fara garnitura, care doar i-ar ruina aroma si l-as elimina doar dupa ce as secatui tot ce reprezinta el.
Mi-e pofta de el in fiecare zi mai mult si este singurul fel pe care l-as degusta la orice ora din zi si din noapte.

Noi

Seara, ocean, nesiguranta, trandafir rosu, vin sec, o noapte linistita si noi incercand sa risipim orice urma de incertitudine…

O luna mai tarziu, dimineata, sunetul marii, micul dejun cu dragoste, privirile noastre pline de noi si de incredere

Confuzie

O noua etapa, o noua rascruce. Simt ca trebuie sa iau din nou o decizie care isi va lasa amprenta asupra viitorului meu. Nu inteleg de ce viata mea se desfasoara in intervale de timp, intrerupte brusc de catre un aspect al cate unei dimensiuni din mine. Privind obiectiv as putea spune ca nu este vorba decat despre un nou job si atat. Insa m-as minti in primul rand pe mine si simt ca nu mai sunt la varsta la care sa ma amagesc.
As vrea din tot sufletul sa aleg calea ce ma va duce la sfarsitul vietii in momentul in care nu ma voi intreaba ce ar fi fost daca as fi ales diferit; ar insemna sa traiesc o viata frumoasa, linistita si fara intrebari, dar cum sa pot face acest lucru cand inca continuu sa ma lupt cu angoase care imi spun ca totul este trecator si nu ma aflu decat intr-un glob de sticla unde totul este stralucit, dar care la prima agitare incepe sa ninga peste tot.
Nu demult am ales viata, libertatea, iubirea, sufletul meu si mi-a fost bine. Acum le simt si sunt fericita. Am avut incredere in mine ca voi reusi, am fost singura, insa acum suntem doi; resimt responsabilitati care ma deranjeaza ca nu ma apasa si care ingreuneaza orice decizie pe care ar trebuie sa o iau.

Oda vinului

Un lichid - in functie de preferinte poate varia de la cele mai fine nuante dulci pana la un amar ce iti satisface toate organele interne, incepand cu gura si terminand cu sufletul. Imi place vinul; de fiecare data cand il savurez incerc sa retraiesc o experienta anterioara care m-a transpus intr-o stare ce ma apropia atat de tare de mine incat uitatam complet de restul lucrurilor. Milioane de ambalaje, forme din ce in ce mai indraznete, aroma ce indeamna la promisiuni…sute de nuante de rosu imi vin in minte. Imi place vinul rosu. Clinchetul paharelor destinate acestei bauturi si fiecare picatura ce se prelinge in afara spatiului destinat ei amplifica emotia momentului si ma face de cele mai multe ori sa sarbatoresc. Fie ca este vorba de o banala seara de joi, fie ca este aniversarea noastra. Ma face sa visez si da glas unor trairi pe care le tin ascunse in restul momentelor insa nu vorbeste vinul pentru mine ci doar imi ciupeste corzile vocale pentru a nunata frazele care incep cu noi. Aceasta licoare ma arunca intr-un dictionar de cuvinte si imi da sclipirea de a le alege pe cele mai nuantate si pline de intelesuri, fara a diminua importanta momentului. De cele mai multe ori bem vin impreuna. Imi place ca si lui ii place. Ne completam reciproc intr-un mod surprinzator. Simt ca as putea sa ii spun toate gandurile avand siguranta ca m-ar intelege si m-ar incuraja in deslusirea misterelor ce ma invadeaza in unele seri.
Imi place vinul rosu demisec.

In Demand

When we were together i was blown away
just like paper from a fan
but you would act like i was just a kid
like we were never gonna last

now i've got someone who cares for me
he wrote my name in silver sands
i think you know you've lost the love of your life
(and you said) i was the best you've ever had

because i'm in demand
you're thinking of the way you shoulda held my hand
and all the times you said you didn't understand
you never had our love written in your plans
but now i'm in demand

don't ever think you saw the best in me
there's a side you'll never know
cos love and loving are too different things
set your sites far too low

now i've got someone who cares for me
he wrote my name in silver sands
i think you know you've lost the love of your life
(and you said) i was the best you've ever had

because i'm in demand
you're thinking of the way you shoulda held my hand
and all the times you said you didn't understand
you never had our love written in your plans
but now i'm in demand

you're thinking of the way you shoulda held my hand
and all the times you said you didn't understand
you never had our love written in your plans
but now i'm in demand

it's only when i fall asleep
i see that winning smile
when my dreams just move along
you've lost the race by miles

yeah yeah yeah yeah yeah
yeah yeah yeah yeah yeah
yeah yeah yeah yeah yeah
(never had our love written in your plans)
yeah yeah yeah yeah yeah

because i'm in demand
you're thinking of the way you shoulda held my hand
and all the times you said you didn't understand
you never had our love written in your plans
but now i'm in demand

you know i'm in demand
you see i'm in demand
you know i'm in demand
you know i'm in demand
you never had our love written in your plans

you know i'm in demand
you see i'm in demand
you need me in demand
you want me in demand

Texas - In Demand

Portugalia

Au inflorit magnoliile

Sfarsit de Mai; au trecut si florile de liliac, au inflorit si magnoliile si si-au scuturat movul pe strazile inmiresmate iar narcisele inca anima campurile crude. Miroase a vara; asfaltul incins si noptile calde prevestesc venirea noptilor fara sfarsit si a momentelor in care timpul pare ca rabda mai mult decat in alte anotimpuri. Stiu ca nu mai sunt singura pentru ca privesc fotografiile si este si el acolo langa mine; si in cele in care chipul imi este obosit si in cele in care fata mea pare ca nu are margini intrucat zambetul pare neincapator. Nu vreau sa realizez …m-ar putea speria.
Iubirea si prietenia dintre noi au alcatuit o punte pe care dansam. Este prima data cand imi doresc mai mult decat atat; nu vreau sa ma opresc din caruselul acesta, ne invartim si ne adancim si mai tare in amestecul de culori care de la departare se vede lila. Cele trei cuvinte par insuficiente pentru a transpune intensitatea trairilor mele; as vrea sa inventez cuvinte, verbe, prepozitii care sa alcatuiasca un inteles ce ii va spune cu certitudine ce simt. Toate pentru ca mi-a cumparat siropul de menta pe care mi-l doream, mi-a incalzit mana cand imi era frig, m-a facut sa rad pentru a uita de fobii, mi-a adus flori doar pentru ca era o zi insorita si pentru ca ma face sa simt pasiunea din mine…

Cand am incetat sa te iubesc

- Nu te mai iubesc…nu stiu ce se intampla cu mine, cu tine dar ma imi simt sufletul greu iar pe tine nu te mai simt. Stiu ca ne-am jurat ca nimic nu ne va desparti, ca nu vom repeta greseli din trecut, ca de data aceasta va fi altfel, ca povestea noastra va sfida orice urma de egoism si orgloiu si ne vom iubi mereu ca in seara acea… in care mi-ai spus ca ma adori. Si acum imi amintesc, te sorbeam cu tot corpul iar privirea mea nu mai accepta alta imagine in afara de tine imbracat in camasa noastra preferata si in blugii care s-au lasat, tocit, rupt, disparut in cele din urma. De ce ma privesti asa? Eu vorbesc serios; iti spun…inima mea nu mai primeste semnale de la creier in ceea ce te priveste. Ceva s-a fisurat…imi simt cordul asemenea unei papusi vechi din carpa din copilarie, pe care insistam cu inversunare sa o invat sa vorbeasca, sa manance si sa doarma…sa ma asculte doar; dar ea nici nu clipea. Nu ma mai privi asa….te rog…spune ceva
- Iubito…ah!iarta-ma…uite ce este. Te privesc asa pentru ca nu ma surprinde nimic din ce imi spui. Parca e doar o adaptare, recunosc putin mai nereusita fata de ce ma asteptam…in viziunea mea toate acestea se intamplau vara, pe o vreme torida cand caldura apasa atat de tare orice gand bun pentru a-l zdrobi in incercarea de a-l ineca in sange; singura asemanare este golul acesta din mine, care tot creste de noaptea ce s-a incheiat. Te-am visat…ne-am visat. Eram impreuna, peisajul era asemanator celui de la bunicii tai: case raspandite anapoda de-alungul unei vai, arhitecturi bizare, gospodarii in care ai avea impresia ca au fost parasite datorita unor suferinte ce nu au nicio legatura cu durerile pamantesti, dar in mod ironic pazite de cate un caine. Mort sau viu. Accidentat sau lenes. N-as putea spune cu precizie. In satul acela in care singura urma de civilizatie se reduce la o sosea marginita de un lan de grau, semanat probabil din greseala, intrucat nu am vazut pe nimeni acolo care sa inlocuiasca mamaliga cu paine, acolo a aparut un om pe mijlocul soselei; a aparut de nicaieri. M-am apropiat si am realizat ca erai tu…ce ciudat! Imi amintesc ca erai imbracata colorat, cu bluzita acea roz care imi place mie mult. Te uitai la mine, aveai privirea acea care prevesteste venirea iernii, m-am apropiat si mai tare…miroseai a dragoste. Te-am sarutat si ai disparut. Am inceput sa te strig, sa te caut cu privirea, pe sosea, in gradini, am incercat sa alerg prin lanul de grau crezand ca jucam un alt joc de-al nostru…dar m-am ales numai cu picioarele crestate de fiecare fir de cereala, rani care din pozitia in care eram parca formau un cuvant insangerat; eram fascinat, uitasem de tine, ma intriga dezlegarea misterului. Am privit in sus…pentru prima oara dupa mult timp…mi-am relaxat cristalinul si am vazut cerul albastru interupt de nori albi, cumulus cel mai probabil; am sperat sa imi oglindesc membrele ranite in disperarea deslusirii enigmei…am privit din nou drumul, lanul, gradinile…acum toate erau populate de oameni, am incercat sa focusez si am constatat ca erau toti colegii nostri de liceu prezenti, exact ca atunci cand te-am sarutat prima data la Balul acela dintr-a XI-a. Erau prezenti acolo si se indeletniceau cu muncile campului. Era chiar si El…iti amintesti de el,nu?! El a fost singurul care s-a apropiat de mine si mi-a intins un bilet. L-am despaturit, l-am citit, literele se jucau pe foaia alba topite parca din pricinia caldurii…era un singur cuvant, 4 litere ingrosate…era numele tau… mi-am privit din nou picioarele…nici urma de ulceratii. Am privit in sus…senin…iar pe in fata un singur copac pe marginea drumului.
- Deci ma intelegi…
- Daca inteleg?! Daca asta inseamna ca de acum ma voi trezi singur, ca nu voi mai stii cum ti-a fost ziua, ca nu mai poti, ca trebuie sa te regasesti…da inteleg. Ca L-ai redescoperit, ca te-a cucerit, ca nu am reusit decat sa adorm fantasmele trecutului ce au revenit in blugi, conversi si sacou, sa zicem ca as intelege. Dar nu inteleg cum de ai incetat sa ma iubesti.

Viata in chirie

Cu primavara prin vene, ma trezesc adiata de o superficiala raza de soare, deschid ochii, zambesc si incerc sa blochez toate gandurile care imi vin in minte pentru a ma mai putea bucura chiar si pentru cateva secunde de acel moment doar al meu. Dupa ce inspir adanc si incerc sa imi amintesc cum am adormit, ii zambesc si lui. Ii zic buna dimineata, uneori doar in gand pentru a nu tulbura linistea de pe chipul lui ravasit de mainile mele pofticioase si curioase sa atinga fiecare particica din el. Il invidiez putin… sunt o persoana matinala…eu ador dimineata, este momentul care ma linisteste dupa confruntarea cu venirea noptii. Acum devin constienta de toate lucrurile ce ma inconjoara; lucruri ale mele doar prin inchiriere si nu prin apartenenta, lucruri de care nu ma leaga niciun sentiment, niciun fior..nimic…probabil ar zambi toate daca ar fi ale mele.
Primul gand se refera la un ritual ideal de mic dejun, ideal ce nu s-a materializat inca…dar sunt optimista. Visez la o dimineata insorita de inceput de vara, inceputa cu soaptele marii inca adormita, intr-o gradina ce sta sa izbucneasca de atata verde, la o masa de inaltime medie, incarcata cu toate deliciile culinare adorate de mine si de El. Parul meu sa se rasfire usor, adiat de briza marii din apropiere, si sa ii simt parfumul adus de mare prin toti porii, sa il privesc si in ochii mei sa se citeasca: acesta este un mic dejun amestecat cu lapte si dragoste; El sa imi mangaie privirea cu un zambet ce tradeaza placeri din noapte, invelite in miere si sa gustam unul din sufletul celuilalt, constatand cu surprindere ca nu exista diferente si pe masura ce ne potolim foamea, creste dorinta de a intregi faramiturile din noi.
Ziua isi urmeaza cursul obisnuit, cu indatoriri sociale culmulate cu obligatii materiale, insa melodia ce imi invadeaza fiinta spulbera orice urma de oboseala sau tristete si simt ca dimineata este momentul ce imi guverneaza intreaga zi. Gandul ca exista un loc in care ma simt in siguranta, si acesta nu e nici pe departe locul caruia ii zic casa, ca exista un El care imi stia numele insa nu si pe mine, ca exista zeci de momente in care am senzatia ca voi cadea in gol si am stomacul locuit de mii de fluturi multicolori, ca nu va mai trece prea curand o zi in care sa nu rad, toate acestea ma fac sa ma intorc la viata mea inchiriata si sa ii multumesc ca a primit acest chirias.

Imi vine sa desenez numai inimioare...

Love me when I least deserve it ‘cause that is when I need it most

Simt ca as putea deveni imuna la durere - ar fi crunt. M-am obisnuit cu durerea, ii stiu slabiciunile, i-am gasit avantajele, ma cunoaste bine si stie cum sa puna problema, eu o accept si o primesc cu bratele deschise in viata mea chiar daca a trecut ceva timp de cand nu m-a mai imbratisat; stiu ca nu ma va trada, ca se va intorce mereu la mine dar oare mai stiu sa o provoc sa mai stoarca inca o picatura din mine si sa imi sangereze sufletul?
Au fost zile in care am trecut de la soare, flori si cumulus la o atmosfera cu aer de hotarare. Sunt multumita ca simt ca am evoluat si ca pot face lucruri despre care doar speram initial; stiu ca pot sa ma descurc singura, stiu ca nu depind de nimeni si ca este strict alegerea mea sa impart clipe si momente cu El. Ma fascineaza sentimentul…cu cat ma simt la libera cu atat vreau sa fiu mai atasata de El. Sunt momente in care realizez ca ce traiesc este mai bun decat in visele mele. N-as vrea sa se termine vreodata, dar e placut si sentimentul ca viata e frumoasa si suntem oricum nevoiti sa mergem inainte, indiferent de ce se intampla in jurul nostru.

Dialog

- Nu intelegi ca sunt dificil? Nu ma poti schimba…
- Nici nu vreau…
- Asa sunt eu si gata. Fie iti convine, fie nu; asta sunt, nu pot mai mult de atat…ar fi mai bine sa ne indepartam
- Dar eu nu vreau asta…nu spune asta, te rog…te iubesc
- Crezi?
- Da, sunt convinsa.
- De ce m-ai iubi? Daca sunt asa cum zici ca sunt…ca nu sunt bun de nimic
- Stii ca nu e asa…simt ca ar fi o mie de motive pentru care ti-as raspunde de ce te iubesc si uite acum nu imi vine nimic in minte…asa simt eu ca te iubesc
- Inseamna ca tot fac si eu ceva bine
- Iubitule…esti minunat…mai ales dimineata cand soarele se joaca pe fata ta si tu pari ca nici nu exista desi fata ii este luminata si ma intreb ce nuanta vor avea avea ochii tai de indata ce ii deschizi…uite, poftim, de asta …te iubesc pentru ca reusesti sa ma faci curioasa chiar si atunci cand dormi si tu nici nu stii.

Au trecut ani....

De dimineata ma chinuie intrebarea clasica de la interviuri: cum si unde te vezi peste 5 ani. Am incercat sa ma imaginez in diferite situatii, locuri, cu oameni, fara oameni; mi-am facut mai multe scenarii. Am ajuns la concluzia ca cel mai important moment este dimineata. Este momentul definitoriu pentru viata mea. Asadar voi incerca sa ma raportez la acest moment al zilei.
Ceea ce ar fi prea frumos ca sa se adevereasca sau chiar daca printr-o minune s-ar adeveri probabil as considera ca fiind ceva normal si nu as mai stoarce si ultima farama de placere; asadar viata mea peste 5 ani ar putea consta intr-o relaxare spirituala provenita din linistea pe care ti-o ofera valurile marii dimineata lovind in stanci…asadar trebuie sa ma regasesc intr-o zona in care marea este aproape, clima sa fie blanda dar Craciunul sa fie inecat de zapada.Fiecare dimineata sa ma gaseasca dormind intr-un pat imens, imprejmuit de ferestre in locul peretilor si marea/plaja/padurea/ sa ma trezeasca cu sunete ce le definesc. Primul lucru pe care imi doresc sa il vad dimineata este El, de cele mai multe ori prins intr-un somn linistit. Sa ne cunoastem demult dar sa am in continuare neliniste cu privire la felul in care arata fata mea atunci cand sunt primul lucru pe care El il vede. Imaginea de pe noptiera sa ne infatiseze intr-un moment in care fetele tradeaza sentimente ce au inflorit in timp si sa ne lege o poveste a carei tema sa imbine armonia cu iubirea; nu compromisul. Sa imi indulcesc ziua cu sarutul lui si cu vocea somnoroasa care imi sopteste buna dimineata. A venit si fiica noastra langa noi; probabil a auzit ca ne-am trezit.

Ce va fi mai mult decat probabil, si imi este teama si voi incerca sa fug de cate ori voi realiza ca ar putea sa se intample- consta intr-o dimineata care ar arata astfel: sa ma trezesc impartind acelasi pat cu un El despre care am uitat motivele ce m-au facut sa cred ca sunt indragostita, si primul lucru care imi vine in minte sa fie intrebarea-ce caut eu aici? Ma uit imprejur, caut o scapare, m-am uitat, te-am uitat, am ramas in urma si tu m-ai pierdut undeva pe drum.

Tot ce pot sa fac este sa incerc sa nu ajungem acolo; dar cum am putea? Cum putem evita rutina? Cum putem evita sa ne saturam unul de celalat cand simt ca am nevoie de tine tot mai mut in fiecare zi si mi-e teama si sa gandesc asta? Cum putem sa ne ajutam sa ne pastram mereu proaspeti si insetati de noi? Cand mie imi este sete si dor de tine, cand vreau sa te regasesc in tot ceea ce fac?! Cum pot sa imi calmez inima si sufletul, sa le linistesc, sa le alin, darunidu-te pe tine…dar nu pot cate putin, crede-ma mi-e imposibil…am un organism care cere totul sau nimic, care nu se multumeste cu picaturi si care se inseteaza pe masura ce este alimentat? Vreau sa am totul dar sa ramana de fiecare data inca ceva…si inca ceva…si apoi…inca ceva …mereu…in fiecare zi..pana cand ma voi trezi intr-o camera cu pereti de sticla si cu marea aproape…

Oare vom putea?

Stare de relatie

"Not believing it could begin and end in one evening"

Mi-e teama de seara aceasta. Mi-e teama de raspunsurile pe care le voi afla. Nu stiu daca sunt pregatita sa stiu cum este el cu adevarat. Am crezut ca e adevarat asa cum am vrut eu sa vad si sa cred. Un singur cuvant si intreg conceptul s-a daramat. E oare posibil sa existe o stare de "relatie"?! sa denumesti o stare care inglobeaza atatea trairi,emotii, priviri, sarutari...la o simpla stare de a fi impreuna cu o ea oarecare? sa fie atat de simplu si sa ma fi autoeducat sa cred ca eu sunt rezultatul privirii lui in care sunt momente in care ma vad pe mine?! pare ca se zdruncina un nou mit...sa fie oare doar o repetare mai frumos deghizata a trecutului? sa nu fi insemnat nici macar o individulitate? nu stiu daca vreau sa stiu...inca nu acum...inca mai vreau sa ma imbat cu dragostea ce trece din mainile lui in tot corpul meu alintandu-mi toate elementele interne.
Mi-e teama din nou de viitor. Probabil il iubesc...doar atunci m-as teme pentru viitor.

Si atunci ce pot sa fac? pana acum am fugit de fiecare data cand am crezut ca iubesc...ce pot sa fac?!

A venit primavara

Ea mi-a zis sa scriu despre fericire…despre mine fericita si au trecut trei zile si m-am blocat. Am constientizat intr-adevar ca sunt fericita dar mi-e teama ca nu voi mai putea scrie datorita acestui fapt. Simt ca ma identific mai degraba cu sentimente triste, trairi ce ingreuneaza sufletul, amagiri…ma simt mult mai aproape de mine atunci cand scriu despre suferinta interioara. Fericirea mi se pare un lucru insignificant de povestit, de transpus in randuri…si vad si eu ca nu este normal, ca tocmai aceasta este starea finala la care speram sa ajung de fiecare data cand am suferit. Este anormal sa ma vad implinita si sa nu pot redacta cateva randuri care sa relateze bucuria ce salajluieste in mine. Chiar daca nu a venit primavara afara, sufletul meu a inmugurit si astept cu nerabdare urmatoarele raza de soare pentru a putea inflori in intregime.


M-am indragostit…recunosc si de atunci zambesc aproape tot timpul :)

Ajuta-ma

Astazi sunt trista. Nu mai regasesc nimic din bucuria zilelor trecute…probabil din cauza primaverii care se lasa prea mult asteptata, probabil e frica de transpunere in cuvinte acele stari de bine care imi amortesc orice urma de tristete, probabil un El care pare sa nu vrea sa dispara.
Astazi sunt mai trista decat in alta zi din simplu motiv ca sunt lipsita de speranta, de dor, de orice fel de simtire…asa am adormit si tot asa m-am trezit. Nu am visat nimic.
Vreau sa-mi fie din nou dor. Trebuie …ajuta-ma

Final

El. Nu vreau sa te pierd…
Ea. Trebuie, va fi nevoie, nu ma mai regasesc. Trebuie sa imi vad de drum. Stiu ca iti este greu sa intelegi.
El. Spune-mi macar ca te vei intoarce. Eu voi fi aici
Ea. Nu pot, nu stiu, nu mai simt…nu mai pot face aceleasi lucruri la nesfarsit. Nu pot sa te mai privesc in ochi, sa iti spun ca te iubesc, ca totul va fi bine. Nu ma mai pot minti pe mine; pe tine, pe tot ce a insemnat odata “noi”. E nefiresc.
El…nu stiu cum am ajuns aici. Stii doar ca eu inca te iubesc. La fel…ba nu, mai mult si trebuie sa luptam…trebuie sa luptam. Stiu ca ma iubesti, hai ca facem cum vrei tu…promit sa te las in pace, sa stau cuminte, sa nu te deranjez..doar nu pleca, te rog…te implor..te iubesc
Ea. Tu chiar nu intelegi?! Stiu ca este greu, si mie imi este de 2 ori mai greu, chiar daca nu pare si tu nu poti sa ma crezi sau sa vezi situatia in ansamblu. Este dificil sa recunosc ca nu ma mai recunosc, ca tot ceea ce credeam ca imi place, imi placea doar pentru ca iti placea tie…si eram indragostita, si credeam ca e pentru totdeauna, si te vroiam, m-am luptat ca tu sa simti la fel, am reusit si cand sa ma bucur de tot mi-am dat seama ca tu ai ramas undeva in urma…tu nu ai facut decat sa fii si atat; te-ai multumit cu putinul pe cand eu am facut totul. Tu mi-ai cerut doar numarul de telefon. Eu ne-am indragostit, eu m-am luptat sa ne fie bine, eu am planuit toate vacantele, eu am plans si am ras de fiecare data, eu am pus suflet in tot. Tie ti-a ramas doar sa alimentezi aceasta stare…ei bine nu ai facut-o; ai luat mult prea in serios cuvinte ca “totdeauna”, “iubire”, “vesnicie” , “jumatate” si nu te-ai gandit niciodata ca acestea vin odata cu momentele…au fost momente in care chiar am crezut ca vom ramane mereu impreuna, ca nimic si nimeni nu ne va desparti, ca tu esti the one…moment dragul meu, moment care a trecut. Te-ai gandit mult prea mult si a fost prea tarziu. Nu te invinuiesc numai pe tine, am fost mereu 2, desi am luptat in parte si nu impreuna, am iubit in parte si nu impreuna, am dormit in parte si nu impreuna, am visat separat si am impartit acelasi pat. Insa acum nu mai continua cu nimic din toate acestea.
El. Inteleg…ai dreptate..imi dau seama de greseli…ai dreptate..ce pot face? Si eu vreau tot ce vrei tu…te rog nu pleca
Ea. Ma faci sa ma simt atat de vinovata…doar pentru ca am reusit sa ma ridic deasupra acestei ceti si sa vad mai clar lucrurile, aceasta pretinsa iubire mancata de rutina si traita in compromis zi de zi doar din teama de a nu mai intalni calitati ce te-au facut unic intr-un fel…insa restul nu reuseste sa umple lipsurile. Vreau sa plang de fericire, vreau sa adorm in bratele cuiva, vreau sa ma vada asa cum sunt eu si nu o copie ce se muleaza pe dorintele tale, vreau sa nu stim ce va fi maine si vreau sa vedem un film intr-o saptamana…vreau sa am posibilitatea sa ma descopar si sa ma cunosc, vreau sa plang fara sa fiu intrebata de ce, vreau sa simt…sa uit de mine, de tine, de tot…si sa ma transpun intr-o existenta care sa ma defineasca.
El. Putem sa rezolvam aceste lucruri care nu iti plac, putem sa facem totul impreuna, doar sa vrei si tu
Ea. Eu nu mai sunt acolo unde esti tu. De ceva timp am inceput sa ma dez-indragostesc de tine, din ce in ce mai tare…si tie nu ti-a pasat…ti-am zis, in atat de multe lucruri marunte, in saruturi, in atingeri, in cuvinte, in tipete, in lacrimi si in zambete. Iti ziceam si atunci cand te rugam sa adormi cu mine, sa ma tii in brate, si atunci cand ziceam “hai la…” si tu “nu” inainte sa termin fraza, iti ziceam si atunci cand te imploram sa ma vezi, sa vorbim, sa ma cunosti, sa ma simti, sa simti si sa devii asa cum am crezut eu ca esti, iti ziceam si atunci cand nu te mai doream si tu nu ai vazut, iti comunicam si atunci cand plangeam la finalul unui film care nu era deloc trist, iti spuneam in tot ce faceam…lucruri marunte…ele conteaza cel mai mult…si cand ma gandesc ca mi-ai promis acum 3 ani ca imi vei gati pui chinezesc…si uite-ne aici…eu astazi plec si nici acum nu am mancat surpriza…si inca sustii ca exagerez…ca putem recladi. Nu, eu nu mai pot, nu mai pot sa ma mint, sa ma prefac ca e natural si normal ce se intampla, ca e doar o etapa..anii trec, nimeni nu a demonstrat ca relatiile devin mai bune cu anii…te privesc…ochii tai..sunt frumosi..acum tristi, i-am iubit foarte tare dar ei au refuzat mereu sa ma vada…sa ma distinga. As fi vrut si sa devina cuprinsi de ambitii, de putere, de dorinta… si uite ca am ajuns sa ii ocolesc. As vrea sa pot spune mai mult, sa fac mai mult dar a trecut acel moment; am incetat sa mai exist in noi din momentul in care ai renuntat la orice ambitie si nu ai luat niciodata cu mine micul dejun in bucatarie…stii doar cat imi placea.
El. Dar putem face ceva, putem lua de acum inainte micul dejun acolo …haide spune-mi ca vrei
Ea. E mult prea tarziu pentru noi. Acum imi doresc multe din lucrurile pe care ti le-am spus si tie ca mi le doream, acum imi doresc mai mult- vreau sa fac dragoste sub cerul liber, imi doresc sa spun tot ce simt in momentul in care simt – fara sa ma gandesc la consecinte, imi doresc sa plec fara destinatie, inca imi doresc sa vad Portugalia, inca mai astept vara, inca mai plang atunci cand aud “Zmeul”…insa nu cu tine.
El. Adica tu asta vrei? vrei sa fii cu altcineva?
Ea…

Trist…

pentru el

Sa fii mereu acolo unde iti doresti,iubitul meu!

Seara de martie

E tarziu, lumina lumanarilor ii lumineaza privirea, umbrele ii adancesc trasaturile si vocea lui pare incalzita de caldura cerii care se topeste incet, improspatand atmosfera. Incercam din nou sa ne cunoastem vorbind despre altii si intamplari care desi nu recunoastem, ne-au marcat lasand in urma lor un chip modelat la cerintele timpului prezent. Il intreb, ma intreaba, aflam, ne satisfacem curiozitati, speram sa fim un caz atipic, ne dorim mult pentru noi, il privesc, ii zambesc…sper sa fi simtit caldura ce imi zvacneste in trup, incerc sa il inteleg, il surprind desi am zis ceva banal, privirea lui se inmoaie, sangele imi da semne ca nu mai are loc in mine…l-as saruta, dar ma bucur mult prea mult de aparitia dorintei.
Ne promitem ca nu vom repeta greseli din trecut, desi ironic, ele sunt cele care ne-au adus aici, ca vom fi precauti, ca vom face tot ce tine de noi doar pentru a putea prelungi aceasta frenezie care dureaza mai mult decat i-am fi dat sanse. Suntem atat de diferiti, filtrele noastre au fost proiectate in aceasi fabrica, dateaza din aceasi perioada, insa materialul si rezultatul ce se cerne releva experiente apartinand unor lumi ce par sa nu aiba nimic in comun si nu fac decat sa adanceasca surprinderea din suflet si sa accentueze trairile.
M-am autoeducat sa consider fidelitatea o optiune si nu o calitate, o necesitate care nu are legatura cu iubirea, un moment ce trebuie depasit individual; ii povestesc, il simt departe, nu imi sustine teoria, m-ar vrea doar pentru el – nu stiu daca este egoism, orgoliu, posesie sau pur si simplu muguri de iubire- eu nu stiu daca pot, stiu doar ca as vrea. Il ating tandru, il mangai, il adulmec, incerc sa il tin doar pentru mine, chiar si pentru cateva secunde si ii spun ca ma voi mai gandi.

Inspir si te expir

Suflete ratacite – tristete nemarginita, inconstienta neasumata. Zile traite intr-un sir fara inteles si strabatute doar de dorinta de a renaste si de a recladi din amintiri sentimente care au facut zilele sa se succeada cu un sens. As putea simti atata aversiune si razvratire impotriva acestui suflet care apartine unei tipologii pe care nu am invatat-o la scoala; nu m-a invatat nimeni ca exista oameni care ma vor rani cu atat mai mult cu cat nu vor face nimic si vor lasa totul sub lupa interpretarii; oameni incestuosi cu propriul suflet, fara scrupule, pentru care neadevarul reprezinta adevarata lor natura si este cu atat mai trist cu cat traiesc sub mirajul unei vieti strabatute de sentimente si lucruri vii, apartinand unui timp ce nu mai are rabdare sa se joace. Si pielea mea a mangaiat trupul lui, si i-am simtit organul inimii batand aritmic, dar nicidecum din cauze ce imi vizau emotiile. Si am avut clipe in care am simtit ca suntem angrenati intr-un joc al cunoasterii din care ne vom contopi si vom iesi doar unul. As putea sa dispretuiesc urma pasilor lui, care au calcat de atatea ori peste privirea mea si mi-au intunecat zambetul. Si am impartasit dimineti in care am sperat ca lumina va straluci lasand-l sa vada bogatia din ochii mei. Si am trait toata aceasta poveste singura. Am iubit, am avut divergente, ne-a impacat, ne-am imbratisat tarziu in noapte, am fost la mare, in zapada – singura. L-am cunoscut si uitat fara ca el sa fi fost acolo.
Si astazi ma gandesc ca suntem fiinte puternice; daca putem reveni dintr-o poveste in care am fost singurul protagonist si am puterea sa impart laptele si cerealele cu un el necunocut, orice este posibil. Nu mai conteaza nimic din lucrurile care imi defineau pana odinioara existenta si imi dictau cursul zilelor; nu mai conteaza ca acel el nu s-a schimbat in toti acesti ani, ca penduleaza si acum intre un timp al unei iubiri inocente, sugrumata de dorinta de libertate, si un timp al unei obisnuinte care nu cere explicatii. Si am crezut ca il iubesc mai mult decat orice.
Traiesc din nou prin toti porii; ma induiosez cand vad un ghiocel, constientizez nevoi ale spiritului ce nu mai au nicio legatura cu trecutul, ma resimt in absenta celui care imi spune “buna dimineata “ la masa de pranz si imi doresc sa nu mai vreau sa plec, sa fug. Si m-a mintit de fiecare data cand inspira.
Imi doresc, mai mult decat orice, sa vrea sa ma faca sa vreau.

Ma ranesc

Indiferenta…ma gandesc la urmatorul cuvant care imi vine in minte; as putea sa o leg de nepasare, insensibilitate, frigiditate, minte bolnavicioasa, monstrii …si lista poate continua; dar in acelasi timp ma gandesc ca este cea mai buna metoda a mea de a incerca si a incepe sa simt. Ma ranesc cu indiferenta numai pentru a simti, imi petrec noptile eu cu mine in incercarea de a-l aduce mai aproape de mine, insa ce este cel mai ciudat si mereu uit sa iau in calcul acest aspect este ca ma indepartez. Sunt indiferenta, simt pe moment, imi ranesc inceputul unei povesti care nu a inceput cu adevarat, ma fac sa sufar, sa imi doresc mai mult, sa ard de dor, sa simt ca traiesc…dupa care gata…liniste…sentimente nehranite intr-un anumit interval de timp, prestabilit de o minte diabolica, lucruri lasate nespuse, dorinte neimpartasite, nevoi nesastisfacute…toate duc catre o liniste in care nu mai conteaza ca El nu a mai venit, nu m-a mai cautat, nu m-a cunoscut cu adevarat, nu a inceput sa ma iubeasca. Nimic nu pare mai presus decat izbanda mea de a experiementa trairi cunoscute si anihilate inainte sa devina fapte. Fapte care ar putea sa-mi vindece sufletul de toate greselile din trecut si sa ma faca sa cred in noi.
Sunt indiferenta in marea majoritatea a faptelor ce tin de sfera sensibilitatii, avand probabil in subconstient construit un sistem de autoaparare care imi protejeaza sufletul, si in acelasi timp imi limiteaza simturile. Imi este bine; pot spune ca sunt acolo unde as vrea sa fiu, ceea ce dupa principiile mele se aseamana foarte tare cu o oarecare definitie a fericirii, desi daca sunt intrebata, eu recunosc ca urmez ideea conform careia fericirea consta mai mult in drumul pana la aingerea acelui moment si nu in epuizarea lui.
Probabil ma va bantui mult timp de acum inainte aceasta problema a mintii mai degraba decat a simturilor, imi va testa limitele, eu voi incerca sa le depasesc, sa sparg barierele create de relatiile trecute, voi incerca sa incep sa traiesc cu tot ce este in mine, savurand fiecare picatura din trup si fiecare farama din spirit. Toate acestea tinand numai de mine, fara sa implice si o alta jumatate, traind cu speranta ca ma lasa sa ne descoperim.

O mie de ganduri

A fost un sfarsit de saptamana controversat. Am pornit de la sentimente calde, am simtit ca ard si am daruit placere. Am uitat de trecut, am renuntat la comparatii, am reusit sa rad cu lacrimi, am fost trista de dorul lui desi ne desparteau cativa centimetri dar o mie de ganduri, am simtit ca pot mai mult si m-am intors acasa. Am revenit in casa mea unde ma simt ca acasa desi ii lipseste caldura specifica unui camin; dar faptul ca in ultimele luni am trait mai mult decat in ultimii 5 ani, ma indreptateste sa o cataloghez drept oaza mea de liniste.

M-am gasit gandindu-ma ca superficialitatea si frivolitatea de care noi oamenii dam dovada m-ar fi tinut departe de toate bucuriile pe care am inceput sa le descopar de curand. Eu si cu el…traim in lumi diferite desi principiile noastre de baza se aseamana enorm; simtim la fel dar pe fondul unor experiente diametral opuse, eu am invatat , el a invatat ca nu e de-ajuns doar sa inveti, eu am trait experiente din cele mai complexe, el a trait; eu am iubit, am suferit, am plans, am ars de dor…el nu a simtit complet. Ne dorim aceleasi lucruri desi intre noi sunt intrebari si presupozitii ce se bazeaza pe incadrarea intr-o anumita tipologie. Nu il pot descrie…simt ca orice cuvant as alege nu poate ingloba toate caracteristicile care ii dau o stralucire aparte si fac din el un tip de care mi-e teama ca ar putea sa ma faca fericita.

Am vorbit cu ea…am realizat ca mi-a fost dor…mi-a zambit si mi-a spus ca e fericita. Am simtit ca viata mea ar putea fi completa dar imi este frica sa admit cu voce tare, imi este frica sa nu fie doar o iluzie si sa dispara de indata ce o constientizez. As vrea sa stiu ca nu timpul este responabil pentru acest eveniment, intrucat mie nu mi-a folosit la nimic sa il las a treaca. As vrea sa cred ca a fost o ratiune mai presus de constientizarea unui esec, ca dorul de mine, de noi a facut un pas spre recuperarea unei povesti pe care am crezut-o indestructibila.

Ma regasesc mai implinita dupa aceste 2 zile, mai completa, mai puternica si mai dornica sa-l iubesc. Vreau sa ma indragostesc de el din nou. Vreau sa ma faca sa simt ca el este pentru mine.

Teatru

Imi place la teatru. Este unul dintre locurile in care par sa levitez. Simt ca parasesc lumea reala si ma transpun in povestile altora. Atunci cand vad actorii atat de aproape de mine, oameni ce isi expun sentimentele, isi daruiesc sufletul uitand de ei si de problemele din sfera cotidiana, ma resimt…imi imaginez ca traiesc si impartasesc propria lor experienta si rad si plang cu fiecare crestere a intensitatii din tonul lor.
Oamenii de la teatru par sa aiba o anumita stralucire, par sa fi descoperit un mecanism de intoarcere la valorile primordiale si par sa isi doreasca sa evadeze. Suntem toti dornici sa depasim aceasta sfera a vietii in care traiul in comun ne indobitoceste, ne face sa vedem si sa tindem numai spre lucruri materiale, sa nu mai apreciem efectul unui zambet, unei atingeri, unei mangaieri. La teatru suntem obligati sa stam unul langa celalalt si sa ne lasam sufletul liber; pentru cateva ore suntem din nou noi…aceasi care am fost dintotdeauna; suntem deschisi, angrenati intr-un monolog intim din care trebuie sa ne dorim sa nu mai iesim decat atunci cand suntem satisfacuti de noi.
La teatru suntem vulnerabili, nu stim ce va urma dar dorim cu orice pret sa se intample ceva care sa ne marcheze, care sa ne trezeasca din rutina care ne-a acaparat sufletul si tot nu e satisfacuta pana cand nu ne ucide orice urma de speranta. Suntem dispusi sa renuntam la tot ce avem pentru a reface atmosfera timpurilor in care simteam ca nu vom uita niciodata sa iubim. Suntem avizi dupa iubire, dupa simtire, dupa pasiune. La teatru vedem toate aceste lucruri si dorim cu disperare sa atingem, sa simtim, sa cream un transplant de iubire, de suflet deschis si capabil de trairi care sa ne intoarca la lucrurile esentiale.

La teatru vine si el. La teatru stam unul langa celalalt, nu avem contact vizual direct, dar stiu mai mult decat oricand si oriunde ca el este acolo, ca ma priveste, ca isi doreste, ca incearca…este tot ce conteaza. Imi place la teatru…stiu ca pot exista momente magice, simt ca mana lui este indragostita de mana mea, ca incearca sa o protejeze si sa o incalzeasca, sa o aduca la o temperatura perfecta pentru atingerea lui.

La teatru nu este zgomot; si chiar daca nu vorbim, soptim si soaptele lui imi ivadeaza intimitatea, imi intrerup procesul de meditatie, cuvintele lui se rostogolesc in mintea mea si coboara direct spre suflet. El vorbeste…eu nu il mai aud…ma intreb : cum ai facut sa te simt? Cum ai putut sa imi invadezi trupul si sufletul intr-un timp atat de scurt si sa ma faci sa ma indoiesc de lucruri traite, asumate, consumate, si sa ma faci sa zambesc doar cand ma gandesc la tine. Tu te uiti la mine, astepti un raspuns, revin desi zambind, iti strang mana, as vrea sa te sarut dar suntem la teatru…ma abtin, respir, ma gandesc ca ador aceasta clipa, ma indragostesc inca un pic, te privesc si iti raspund fara sa stiu cu adevarat ce m-ai intrebat, dar cu o precizie fara cusur, astfel incat sa nu realizezi cat de mult traiesc si ard in mine.
...imi place la teatru

Clipe

Vreau sa pot sa iti spun cu voce tare tot ce simt, ce cred, ce traieste in mine; imi doresc sa exprim in cuvinte frumoase trairi intense;vreau sa pot sa desenez cum cred ca este forma ochilor mei atunci cand te privesc, zambetul care nu stiu daca exprima nici macar o mica parte din bucuria ce imi invadeaza sufletul atunci cand ne regasim povestind teme lipsite de actualitate doar pentru a putea trece peste aparente si a ne putea cunoaste prin intermediul povestilor celorlalti…la naiba, ma faci sa cred ca ar putea exista un final fericit. Oare esti constient de efectul pe care il are privirea ta cand ti-ai dori sa ma ai?! sau de sunetul respiratiei tale atunci cand calatorim impreuna spre o destinatie noua. As putea sa spun totul, sa ma dezvalui tie, sa ma daruiesc in intregime dar normele morale cumulate cu inferente ma aduc cu gandul la un prezent in care tu si cu mine nu am putea convietui intr-o lume dominata de bataia altor inimi. Nu sunt morala, incerc doar sa ma feresc de reversul acestei linisti, adulmecandu-ti parfumul si promitandu-mi ca nu voi renunta asa usor la partea cea mai buna din mine, cu toate ca stiu ca nu imi este de folos daca doar eu o simt.

Imi doresc sa ma vezi asa cum cred eu ca sunt; uneori simt ca ai reusit….si nu ai plecat, si nu ai fugit…ai ramas aici si pare chiar sa iti placa. Ma surprinzi, ma emotionez, rosesc, zambesc, simt…te simt ca si cum ai fi in permanenta in mine. Am crezut ca ma cunosc si nu o sa imi pot depasi limitele trairilor, ca nu se poate mai mult decat a fost, decat am trait, decat am visat. E minunat felul in care ma faci sa simt si cel mai bun lucru este ca afara inca nu s-a innoptat.

Asta este astazi si stim ca pana maine atatea se pot schimba…dar as vrea sa avem mereu aceste clipe si acele clipe

Franturi din ianuarie

Am inceput sa scriu gandindu-ma ca asteranandu-mi pe hartie gandurile imi va fi mai usor sa ma accept, sa ma privesc prin prisma rece a obiectivitatii si sa inteleg mai bine ce as putea face pentru a nu mai repeta greselile din trecut.
Nu pot afirma ca am o poveste, ci mai degraba franturi de poveste apartinand parca altor relatii –unele sanatoase, altele mai degraba menite sa ulcereze pana la hemoragie. Mereu m-am intrebat ce o sa devin cand voi creste mare;chiar si acum cand dupa normele societatii sunt catalogata a fi o persoana matura, ma framanta intrebarea pe care am auzit-o cu totii de mii de ori copii fiind. Simt ca sunt momente in care am capacitatea sa vad jumatatea plina a paharului, in care sunt constienta de devenirea mea atat profesioanla cat si cea privita din unghiul feminitatii; si sunt acele clipe in care simt ca nimic din ce am nu imi apartine cu adevarat, ca sunt doar luate in rate iar dobanda creste pe masura ce sentimentul de apartenenta devine mai pregnant. Uitandu-ma in urma, cand nu stiu dupa ce norme imi conduceam existenta, imi amintesc ca vroiam sa devin doctorita –mi se pare o alta realitate, intrucat urasc tot ce tine de ace, sange, sunt usor ipohondra si ma inspaimanta gandul ca as putea ajunge intr-o zi in spital…asadar inca un vis care a murit chiar inainte de a ajunge macar in stadiul de plan. Astazi nu mai pot afirma cu atata usurinta ca vreau sa devin “X”; intrucat in viata am invatat ca lucrurile pe care ti le doresti trebuie spuse cat mai diplomatic, cat mai nedeslusit cu multe intelesuri si o mie de interpretari, cu ascunzisuri si dedesubturi pentru ca societatea in care ne aflam a devenit , putin spus superficiala, si lupta pentru idealuri se da in afara arenei, fara sa repecte nici macar regulile bunului simt. Astazi am invatat sa spun ca vreau sa devin o persoana apreciata de cei din jur (fara sa stiu clar de catre cine si in ce fel), o femeie independenta (dar mai mereu singura), cu o cariera in plina ascensiune (domeniul fiind aleatoriu), fara compromisuri (de parca ar fi posibil asa ceva; pana si in vise facem compromisul de a reveni la realitate). Astazi am invatat sa ma ascund atat de bine, incat sunt zile in care nici eu nu mai stiu cine sunt in ziua respective, care din cele “n” eu sunt astazi , ca sa stiu sa nu imi aplic machiajul gresit.

Timpul

Incerc sa imi explic ratiunile care au stat la baza alegerii temei mele pentru lucrarea de licenta – timpul ca si componenta a comunicarii nonverbale, ce m-a facut atunci sa incerc sa descifrez aceasta enigma; cum interpretam si pretuim timpul prin intermediul comunicarii nonverbale. Mereu am considerat ca lucrurile se succed cu o rapiditate invers proportionala cu trairile pe care le avem vis-à-vis de situatia respectiva si ca cel mai bun prilej de a te bucura de un eveniment este sa ajunge sa il traiesti, sa il simti prin toti porii inainte ca acesta sa se petreaca, pentru ca nu exista senzatie mai intensa decat expectativa, cu improbabilitatea si nesiguranta finalitatii sale. Mereu am considerat ca timpul poate fi de partea mea, atata cat pot sa ma bucur se scurgerea lui in trairi si nu in secunde, si din fiecare zi trecuta sa fac o celebrare a sufletului meu, imbogatit inca putin cu hrana spirituala.
A trecut aproape o luna; gandindu-ma in termeni practici si punctuali o luna este o unitate ce pare utilizata mai degraba sa masoare intervale de timp pentru valabilitatea produselor alimentare, si pare sa aiba sens numai de la 24 in sus; si totusi in termeni imateriali consider ca a fost cea mai frumoasa luna februarie pe care am trait-o pana acum, desi am inceput anul pierzand. In acest interval am descoperit lucruri si oameni deosebiti, i-am privit si i-am analizand incercand sa inteleg ratiunea fiecaruia de a-si ascunde trairile si de a purta o masca din dorinta de a nu-si etala sufletul. Intr-o luna am ramas fara cuvinte de doua ori, am zambit in fiecare zi si am recitit la nesfarsit cuvinte moi.

Mi-e dor de mare

Astazi nimic nu mai este la fel ca ieri. Astazi m-am trezit trista, cu sufletul greu si cu mintea in o mie de locuri pe care as vrea sa le populez, sa le secatuiesc si apoi sa plec mai departe, adunand in mine toate bucuriile si mai ales tristetile celorlalti. Astazi contrastez cu orice urma de soare care imi mangaie trupul si imi accentueaza trasaturile, care ma incalzeste superficial si imi promite ca va straluci in fiecare zi mai tare si mai tare pana cand ma va gasi plangand de fericirea ca el va fi mereu aici si eu voi deveni umbra lui.
Stiu ca voi mai suferi, probabil si mai tare si imi voi imbogati gama de sentimente plumburii cu diferite nunante de gri, si ma va durea, si lacrimile imi vor invada inima si voi incerca sa imi explic de ce. Sper doar sa pot fi fericita pentru ca voi putea simti; este tot ce imi doresc, este tot ce sufletul imi cere, infometat de fiecare senzatie de bine si rau, de fiecare atingere si sfasiere, de fiecare prim-sarut si despartire. Stiu ca nimic nu este intamplator si ca mereu exista reciproca la orice actiune a noastra si ma simt pregatita sa obosesc de dor.
Probabil nici acum nu va fi pentru totdeauna, probabil ca ne vom dezamagi, probabil ca in incercarea de a nu face aceleasi greseli vom uita sa traim, vom uita sa ne iubim pana la extenuare si sa mai lasam si pentru maine…si vom uita…si ma vei uita si ne vom uita. Si vom trece nepasatori prin viata, lasand povestea noastra intr-un trecut pe care nu vrem sa il recunoastem, vom renega orice urma de simtire, de inceput de dragoste, de vise, de sarutari patimase si caldura trupurilor noastre. Si cand ma gandesc cum te privesc acum…si cum ma saruti acum… parca nu as vrea sa parasesc acest timp si sa raman mereu intr-un spatiu al nostru in care sa refacem la nesfarsit bucuria inceputului.
Mi-e dor de mare, mi-e dor de sarea care ma strange, mi-e dor de mine in valurile marii, in noptile ce par fara sfarsit, mi-e dor de sufletul meu la mare. El e cel mai fericit acolo.
Astazi simt ca nu vreau sa te vad; simt ca as putea sa ma dezvalui tie in intregime si imi este teama de mine; astazi simt ca trupul meu a inversat ziua cu noaptea…la pranz am trairile din noapte, spaimele au disparut, senzatiile ating cote maxime, simt ca pot face orice, dar nu stiu daca sunt acolo unde ar trebui.


“In ochii tai rade marea
In ochii tai e ninsoarea
In ochii tai este soare
In ochii tai este zarea

-Nu-i asa c-o sa m-ajuti sa evadez?
-Trupul meu este soseaua ta spre infinit.
-Nu-i asa c-o sa m-ajuti sa mai visez?
-Ochii mei te vor visa la nesfirsit.

In ochii tai sunt si eu…”

A venit primavara

Ma simt ca intr-un vis din care sunt increzatoare ca nu o sa ma trezesc prea curand. Nu am o certitudine, nu stiu daca este un presentiment, sau intuita care imi spune ca voi mai continua sa savurez clipe din acest miraj cu care am inceput sa rezonez. Am pasit timid la inceput, am simtit ca este vorba de nisipuri miscatoare, ca ma aflu in fata unui alt inceput ce va dura doar cateva zeci de ore, ca sufletul nu imi va avea puterea de a intelege un el pe care nu l-am intalnit niciodata si nu ii va lasa nicio sansa de izbanda dupa o prima si ultima noapte. Nu am crezut ca dimineata va veni mai devreme decat am sperat, intr-o zi in care m-am trezit linistita si cu sufletul usor, intr-o noapte in care singura preocupare era fericirea altora si nicidecum sufletul meu.
Sunt in visul meu, sunt fericita de cele mai multe ori, simt ca pot zbura fara sa privesc de deasupra, simt ca ma pot bucura de momentele de liniste cand vorbeste el, ca primavara poate veni si in Ianuarie, ca este minunat sa zambesti fara motiv si sa simti o durere usturatoare in stomac atunci cand ne despart cateva ore.

A fi sau a nu fi

Cei din jurul meu imi spun ca sunt indragostita. Mie mi se pare ciudat...nu stiu ce m-ar putea trada sau daca as avea ce sa tradez. Nu sunt convinsa ca este adevarat; mi se pare atat de departe de realitate incat simt ca lumea m-ar putea confunda. De cand ma stiu am fost o persoana cerebrala dar mereu cu dorinta de a-mi pierde capul intr-o zi; imi calculez fiecare miscare dar tanjesc dupa actiuni necontrolate, impusuri de moment care sa imi reaminteasca ca sunt vie si uneori penibila.
Imi imaginez o persoana indragostita: zambeste fara sa vrea, fara sa stie, ascunzand in zambetul ei sarutarile patimase din noapte, dorinte impartasite in paturi moi, imbratisari scaldate in primele raze de soare si un dor ce adoarme de fiecare data cand este sarutat pe ochi, pentru a se trezi si a mistui fiinta cand el este departe. O persoana care face din fiecare moment al zilei o celebrare pentru anticiparea serii ce va urma, a carui suflet canta melodii siropoase, a carui ochi povestesc dragoste, a carui trup intinereste la fiecare dorinta de a pasi, o persoana care emanana candoare si care te cucereste cu fiecare gest.
Eu zambesc doar cand ii recitesc mesajele, imaginandu-mi-l pe el cand le scria, cand ii aud vocea sau cand il privesc. Il privesc asa cum mi-as dori sa fiu privita eu; il privesc cu imaginatia care imi tradeaza dorinte ascunse, il privesc cu sufletul pe care as fi capabila sa renunt sa il mai imprumut, daruindu-l lui - daca as stii ca vom avea intotdeauna sarutul de dimineata.

Dimineti

Ma resimt in absenta zilelor cu soare care imi mangaie privirea inca dinainte sa ma trezesc. Zilele acestea ma trezesc din cauze ce tin de indatoriri mai degraba sociale decat legate de instinctul de supravietuire. Sunt sensibila in functie de pozitia soarelui in raport cu norii. Ma bucura acele dimineti in care camera pare neincapatoare pentru astrul ce pare sa imi invadeze intimitatea si sa puna intr-o lumina calda trairile si pasiunile petrecute tarziu in noapte. Imi plac diminetile care imi trezesc in suflet dorinta de a trai, mai presus de orice sentiment; in care o singura melodie imi domina intreaga zi. Dimineti in care zambesc fara sa ma gandesc la ceva anume, dimineti in care stiu ca va trebui sa fac cafea...pentru el, fiindca eu nu beau aproape niciodata. Imi place sa fur cateva minute din pozitia soarelui si sa il asez intr-un loc din care sa lumineze fata iubitului meu, adormit inca, plecat in lumea fantasmelor, sa imi imaginez expresia somnoroasa cand il va trezi sarutul, sa facem dragoste in lumina aceea, sa ne imaginam ca timpul este de partea noastra si ca ne invartim mereu dupa soare, pentru a fi mereu in lumina.
Au fost dimineti in care soarele rasarea din mare si ma amageam ca traiesc o mare iubire, ca soarele imi este martor; dar nu faceam decat sa inghet de frig intr-un loc in care razele soarelui nu faceau decat sa potenteze mizeria si betivii, iar iubirea mea probabil contoriza numarul de ore de somn pe care le va recupera.
Au fost si dimineti in care muntii incercau sa ascunda pana in ultima clipa razele soarelui insa mereu iesea invingator, stralucind parca si mai puternic, demonstrand crestelor ca el este deasupra tuturor. Patul cald si ceaiul aburind nu au facut decat sa intregeasca peisajul acesta de poveste in care zapada scartiaie sub picioare ca in copilarie iar oamenii de zapada par chiar vii. Si atunci am crezut ca va fi pentru totdeauna.
Acum imi doresc dimineti traite in continuarea noptilor, dimineti in care trairile sa nu se estompeze ci soarele sa fie martorul promisiunilor facute cu cateva ore inainte de ivirea lui. Imi doresc ca el sa fie acolo, sa ma sarute inainte sa ma dezmeticesc, sa ne imbratisam pana cand simtim ca nu mai avem aer si atunci sa ne sarutam, mai tare ,mai apasat, mai dureros, pentru a alunga orice tristete si orice inceput de dez-indragostire.

Simt

Mi-e frica ca nu voi mai putea scrie…in aceste moment reprezinta refugiul meu. Am ales viata si am ramas singura. Daca as fi ales sa tariesc in continuare o viata care nu imi mai apartinea si care ma conducea spre un sir infinit de compromisuri si zile traite numai dupa lasarea intunericului si de cele mai multe ori in vise, probabil as fi avut parte de caldura si intelegerea lor. Probabil era mai comod sa fim patetici impreuna si sa gasim numai solutii nerealizabile, decat sa luptam pana la capat pentru a ne recastiga sufletele. Sunt linistita dar abandonata. Ma simt libera si nu am cu cine sa impartsesc acest sentiment de eliberare. Pot face orice si totusi oamenii pe care m-am bazat mereu, au disparut. Ma gandesc ca este inuman ca ei sa fi fost alaturi de mine doar in cadere. E nefiresc sa fi incetat sa ma iubeasca doar pentru ca am ales sa ma bucur de restul vietii mele. Sunt trista cand ma gandesc ca nu am cui sa descriu trairea ce imi mistuie stomacul, fluturii care asteapta primavara pentru a putea zbura, zambetul cu care ma trezesc in ultimele zile si pe el caruia ieri i-am spus buna dimineata pentru prima data.
Oare e prea mult? Oare hotararile mele afecteaza atat de mult sentimentele ce ne-au legat? Eu ma simt aceasi doar imbunatatita si cu sufletul usor. Am iubit, am fost iubita, m-am daruit dar nu in intregime si am suferit pentru fiecare in parte. Am incercat sa ii inteleg, desi eu am ramas mereu neinteleasa, mi-a fost dor, am asteptat sa imi treaca si acum am nevoie de ea. Am nevoie de ea in fiecare zi, dar mai putin cu zi ce trece si ma tem ca nu imi voi mai aminti ce anume imi lipseste de la ea, intrucat viata mea pare sa fi intrat intr-un loc insorit. Ma cuprinde teama cand ma gandesc ca nu ar merita…ca nimic nu este intamplator si ca oamenii pur si simplu se uita.
Incep sa traiesc in noua mea viata, in care sunt doar eu si familia mea, incep sa simt lucruri pe care mereu le-am dorit, incep sa imi accept varsta si sa ma imprietenesc cu mine…mi-e teama ca voi reusi si ca nu voi avea nevoie de nimeni in plus. Mi-e teama ca Ea va veni prea tarziu. Va pierde exact inceputul…si nimic nu se compara cu inceputul.

Me & my heart got issues

M-am trezit cu gandul la el. Am dormit foarte putin in ultima vreme, incercand sa ne sufocam reciproc cu intrebari, curiozitati, saruturi si mangaieri, sa ne stoarcem reciproc de dorinta de a nu ne dezlipi trupurile necunoscute inca. E una din acele zile in care as imbratisa pe toata lumea si as zambi atat de dragut incat sa simt ca toata lumea intelege si imi impartaseste starea de spirit. Cred ca sunt vesela…probabil exista o corelatie si cu primii ghiocei pe care i-am vazut astazi. Simt ca trebuie sa ma trezesc, sa inspir adanc si sa tin aerul in plamani pana cand voi ameti si voi incepe sa respir intr-o alta dimensiune unde nu exista negativism si toata lumea pluteste. Nu stiu exact in ce clipa l-am privit mai atent si am simtit…eram acolo cu totul. Daca as incerca sa ma opresc din teama aceasta dupa timp, probabil as putea sa ma bucur mai mult de clipe si nu doar de amintiri. Este portita care imi arata cat de frumos si simplu ar putea fi totul, si imi da posibilitatea sa intorc capul si nu uit ce am lasat in urma. Dar afara e aer de primavara, cui ii mai pasa de trecut? Ma pregatesc sa inspir…

Dansam?

Sunt inconjurata de numele lui. Credeam ca este un nume rar si ca am fost norocoasa ca eu sa il cunosc. Dar odata cu finalitatea povestii noastre, probabil au iesit la suprafata atat lucrurile care nu numai ca nu il faceau unic, dimpotriva chiar banal si superficial, ci si detinatorii aceluiasi nume. Ii privesc…ma gandesc daca li se potriveste numele. Ma gandesc la el. Sunt atat de diferiti si totusi poarta acelasi prenume, a carui semnificatie este departe de intruchiparea fiecaruia dintre ei. Ma gandesc ca judec oamenii fara a-i cunoaste… eu care nu simt nimic fata de felul in care ma apeleaza oamenii. Nu ma aflu deloc in pozitia potrivita. Incerc sa imi concentrez privirea spre altceva,sa ma gandesc la lucruri mai placute si imi dau seama ca am uitat de el. L-am uitat; chiar si daca numai pentru cateva clipe, el nu imi mai invada trupul, mintea si inima; aveam judecata limpede. M-am trezit singura intr-un cerc de oameni care imi zambeau cald desi era pentru prima data cand ii cunosteam. Si o persoana noua langa mine care ma imbratiseaza cu privirea. Imi place, incerc sa ma las cuprinsa in stransoare, sa ii sustin gandurile si sa ma conving ca ma pot vedea alaturi de el pe malul marii intr-o dupa-amiaza tacuta. El are un nume nou pentru mine, 2 silabe, un clinchet scurt si un zambet fara subintelesuri. Ma gandesc ca ar putea sa mearga. Ii trec repede in revista defectele, ma simt descurajata pentru ca le observ dar ii zambesc si ma gandesc ce ar face daca ar stii ca m-ar putea avea pentru totdeauna? S-ar speria si ar pleca fara sa isi mai aminteasca de existenta mea, sau dimpotriva, ar invada fiecare particica din mine cu sarutari si promisiuni tacite ca lucururile vor fi si mai bune decat imaginatia. Ma sperie gandul ca simt atatea lucruri in timp ce cei 2 purtatori ai numelui isi saruta prietenele…pe scena se aude clar “I loved an angel instead”, incaperea incepe sa se micsoreze, nu seresc ceai cald acolo, fumul imi invadeaza gandurile si el imi spune: Dansam? …Accept...

Parfumul lui

...lucrurile pe care mi le-am dorit. Intotdeauna acestea vin mereu mult prea neasteptat, si oricat de pregatita as fi sa infrunt o noua poveste de iubire, aceasta ma copleseste inca inainte sa stabilim ca suntem impreuna. Ma aflu intr-o situatie in care nu am mai fost niciodata; ne-am intalnit intr-un loc in care ideile preconcepute par sa contrazica sansele de izbanda ale unei relatii si am ramas amandoi surprinsi de viitorul care ni s-ar putea deschide daca am avea curajul sa tragem adanc aer in piept si sa ne luam de mana. Mi-e frica de ceea ce ar putea sa devina senzatia de bine pe care o simt atunci cand sunt cu el, cand il sarut sau cand sunt mult prea aproape incat cand ii pot simti parfumul. Ma tem sa ma las descoperita, mi-e frica sa nu ma mai joc, ma inspaimanta gandul ca ar putea fi sincer , transparent si dornic sa stea si nu sa fie mereu in trecere. Mi-e teama de amprentele pe care iubirile mele le-au lasat, de neputinta pe care mi-au creat-o in a deveni imuna la acceptarea complimentelor. M-am analizat de-alungul timpului atat de bine incat mi se pare nefiresc sa nu stiu in fiecare secunda ce ar trebui sa simt, cum ar trebui sa il privesc si sa nu ma gandesc la toate lucrurile pe care el incearca sa le ascunda fata de mine; probabil ar trebui sa incerc sa ma eliberez si sa ma bucur de parfumul lui.

Ea

Ea ar fi trebuit sa fie prima care citeste aceste randuri. Si totusi ea nu stie; eu nu mai stiu nimic de ea. Probabil intr-o zi va afla si ea numele acestui oras; sper sa nu fie mult prea tarziu...acum fiind deja in intarziere.

A good year

Nu sunt superstitioasa dar nu ma pot hotari daca imi doresc sau nu ca anul acesta sa fie asa cum a fost inceputul lui. Pe de-o parte, daca ar fi sa fie asa, as fi incantata sa pot sa ma bucur de trairi intense si diferite, sa pot reintalni oameni interesanti pe care acum as putea sa ii privesc si din alte unghiuri ale experientei acumulate, sa ma pot bucura de linistea si confortul pe care ti le aduc o seara de iarna intr-un asternut cald, sa fiu mereu aproape de familie, sa pot suporta o despartire neasteptata fara sa ma gandesc la dezavantajele pe care le atrage, concentrandu-ma pe momentul in care binele va triumfa. Daca ar fi sa merg catre extrema cealalta, m-as gandi ca anul acesta imi va aduce multe despartiri; de oameni pe care i-am iubit inca din prima clipa, oameni carora le-am dedicat ceea ce eu numesc "cei mai frumosi ani" - cel putin asa au fost pana acum- oameni care credeam ca ma cunosc atat de bine, incat ma intelegeau din priviri si ma respectau tacit; oameni pe care m-am bazat si pe care circumstantele, factori externi i-au modelat intr-un fel ce nu mai corespunde prezentului meu ravasitor oarecum pentru ei.
Din perspectiva acestui inceput de an, as putea spune ca anul in curs imi va aduce neputinta de a ma desprinde de trecut si de a avea curajul de a accepta noi provocari, noi oameni, noi pasiuni si de ce nu, noi fluturasi.Dorinta de a nu fi doar eu cea care stinge veioza in fiecare seara, de a-i spune "buna dimineata" celui "mai iubit dintre pamanteni".
Spre deosebire de trecut, in acest an nu am realizat niste cu lucruri ce trebuie facute, m-am bazat pe jumatatea mea creativa pe care doresc sa o lustruiesc in acest an. Am ales sa fie un an al surprizelor, in care sa analizez fiecare intamplare, sa extrag seva din fiecare sentiment, in care sa imi provoc singura durere doar din dorinta de a simti, un an in care sa ma indragostesc...daca este posibil din nou si din nou de acelasi el, care probabil inca nu imi stie numele.

Mirosul florilor de camp

Mi-e dor de o zi de vara. Micul dejun in curtea bunicilor, in care mirosul de flori impletit cu cel de iarba proaspat cosita, dau o semnificatie aparte locului, si probabil nu-l voi mai simti nicaieri in lume, oricat l-as cauta si as incerca sa refac in aceleasi conditii atmosfera unei zile perfecte de vara. Dupa-amiaza sa ma gaseasca in gradina mea, cu o carte buna, adapostindu-ma la umbra batranului mar, a carui viata se poate citi dupa imensitatea coroanei sale, a paletei de culori ce ii domina fructele inca necoapte, surori dar parca din parinti diferiti; este acelasi mar sub care ma jucam de-a v-aţi ascunselea cu bunicul, prea batran sa poate gasi o ascunzatoare demna de energia unui copil. Sa ma pierd intr-o lume imaginara, care sa imi dezvaluie iubiti, prieteni, cunostinte, toti prezenti in gradina, refacand parca atmosfera torida din opera lui Eliade. Sa ma pierd in dansul lor, sa ma indragostesc subit de un gest de-al unui fost iubit, care ma priveste cu o ardoare care ar face gelosa si caldura soarelui dintr-o zi de August. Sa imi imaginez o lume in care orice este posibil, in care nu exista ratiune mai importanta decat simtirea si constientizarea momentelor care alcatuiesc ceea ce noi numim viata. As vrea sa ma pierd in lanul cu flori de camp, sa ma intind pe patura prietenilor mei, sa le spun ca acesta este clipa care ne va decide destinul , ca trebuie sa ne iubim in fiecare secunda, ca trebuie sa ardem de dor, ca totul se poate rezuma la o zi torida de vara in care simturile domina fiinta, si ne putem revendica drepturile cu sufletul.

I'm easy like Sunday morning

Know it sounds funny but I just cant stand the pain
Girl Im leaving you tomorrow
Seems to me girl you know Ive done all I can
You see I begged, stole and I borrowed
Yeah
Thats why Im easy
Im easy like sunday morning
Thats why Im easy
Im easy like sunday morning
I wanna be high
Soo high
I wanna be free to know the things I do are right
I wanna be free
Just me
Oh baby
Thats why Im easy
Im easy like sunday morning
Thats why Im easy
Im easy like sunday morning

Faith No More - Easy

Daca il cunoasteti, va rog sa ii spuneti ca il caut

Am atins o alta camera a sufletului...am activat o potentiala iubire, impartasita doar pentru un scurt timp si consumata in cateva minute, intr-un decor rece, nefamiliar si intr-un moment total nepotrivit. Privind in urma, ma gandesc ca am facut unele alegeri, care mi-au calauzit trairile actuale si forma corpului din prezent; am judecat prea superficial si m-am grabit sa etichetez omanenii dupa cateva tentative nereusite de a ajunge la orgasm. Poate nu este total gresit, poate intuitia mea nu m-a inselat si deciziile au fost incredibil de bine asumate; asta imi va spune doar viitorul si iubirea fata de omul cu care imi voi impartasi restul de viata. In acest prezent, adiat doar de o superficiala speranta de primavara, simt ca trebuie sa fac ceva sa il regasesc, sa ii ofer timp sa mi se descopere, sa ii aflu si numele de familie, de preferat inainte de a ajunge in momente in care respiratiile noastre sunt puternic accelerate de goana dupa momentul de extaz; sa il cunosc.

Asadar, daca se intampla sa cunoasteti un barbat pe care nu am apucat sa il cunosc, desi am dormit impreuna; daca din intamplare ati vazut un om cu un zambet cuceritor care ascunde in spate o poveste trista de iubire, un barbat pentru care ambitia este a doua natura si al carui nume are intelesuri englezesti;daca ati privit un barbat cu maine fine si atent ingrijite, va rog sa ii spuneti ca il caut.

Falling Slowly

I don't know you
But I want you
All the more for that
Words fall through me
And always fool me
And I can't react
And games that never amount
To more than they're meant
Will play themselves out

Take this sinking boat and point it home
We've still got time
Raise your hopeful voice you have a choice
You'll make it now

Falling slowly, eyes that know me
And I can't go back
Moods that take me and erase me
And I'm painted black
You have suffered enough
And warred with yourself
It's time that you won

Take this sinking boat and point it home
We've still got time
Raise your hopeful voice you had a choice
You've made it now
Falling slowly sing your melody
I'll sing along'

Glen Hansard - Falling Slowly Lyrics

Minte-ma ca nu ma minti

Desi detest minciuna si tot ce atrage dupa sine sunt momente in care mi-as dori din tot sufletul sa fi mintit, sa iti retragi toate cuvintele ale caror sunete le aud si acum intr-un ecou indepartat si ma dor aproape la fel de tare ca atunci cand le-ai rostit prima data.
Acum mi-as dori sa imi spui ca a fost doar un alt joc ale carui reguli nu le stii nici tu dar in conceptia ta m-ai descalificat, declarandu-ma invinsa inca de la inceput.Un joc in doi in care principalul scop pe care trebuie sa il implinim este acela de a ne rani unul pe celalat din ce in ce mai tare pana cand ranile noastre vor deveni ulceratii cronice, fara speranta de vindecare. Imi plac jocurile, imi amintesc de copilarie, cand incarcate de naivitate si inocenta imi spuneau ca prietenia este cel mai de pret lucru in viata mea. Acum jocul nu se mai naste din dorinta spontana de a ne bucura unul de celalat, din dorinta de a fi in competitie unul cu celalalt, de a proclama drept cea mai frumoasa zi cea in care am iesit pe primul loc, si ranile reprezentau doar o corespondenta in lumea fizica a efortului si a dorintei de castig; acum jocul raneste inca inainte de a incepe, ma raneste si ne raneste cu fiecare nivel completat, suntem sadici ca inca noi continuam sa il jucam desi sangeram si sangerez si ma doare totul atat de tare incat nu pot nici macar sa plang. Iti promit ca te las sa castigi, te las sa te proclami invingator, doar sa incetezi acest carusel care nu se mai opreste si cu fiecare intoarcere, omoara cate o parte din oaza destinata cordului.

Lie

You whispered that you were getting tired
Got a look in your eye
Looks a lot like goodbye.
Hold on to your secrets tonight.
Don't want to know i'm ok with this silence
It's truth that i don't want to hear

You're hiding regret in your smile
There's a storm in your eyes that's been passing for awhile
Hold on to the past tense tonight
Don't say a word
I'm ok with the quiet.
The truth is gonna change everything.

So lie to me and tell me that it's gonna be alright
So lie to me and tell me that we'll make it through the night
I don't mind if you wait before you tear me apart
Look me in the eye
Lie lie lie.

Lie lie lie.

I know that there's no turning back.
If we put too much light on this we'll see through all the cracks.
Let's stay in the dark one more night.
Don't want to know i'm ok with the silence.
It's truth that i don't want to hear.

So lie to me and tell me that it's gonna be alright
So lie to me and tell me that we'll make it through the night
I don't mind if you wait before you tear me apart
So look me in the eye
And lie lie lie.

Don't want to believe in this ending
Let the cameras roll on
Keep pretending
Tomorrow's all wrong if you walk away
Just stay

So lie to me and tell me that it's gonna be alright
So lie to me and tell me that we'll make it through the night
I don't mind if you wait before you tear me apart
Look me in the eye
And lie lie lie.

So lie to me and tell me that we're gonna be ok
So lie to me and tell me that we'll make it through the day
I don't mind if you wait before you tear me apart
Look me in the eye
And lie lie lie.

David Cook - Lie

El

Au fost zile in care am fost indragostita de acest oras, stiam ca avem o relatie deschisa, ca nu are secrete peste care sa nu putem trece, ca ma poate adaposti intotdeauna de raceala celorlalti, ca mereu voi gasi cate o straduta laturalnica in care voi primi in graba un sarut de la un el localnic. Stiam ca de fiecare data cand voi lipsi el ma va astepta mereu, va fi intotdeauna la fel si va fi doar al meu; si cat m-am inselat.Am crezut ca este suficienta dragostea pe care o am pentru el, ca este suficient sa stiu doar eu ca inauntrul meu el are un loc special si nimeni si nimic nu va atinge acel lacas pastrat intact inca din primele zile in care am putut constientiza admiratia si maretia pe care ti-o pot da anumite locuri si momente. Si m-am amagit din nou.
Am revenit intr-un oras pe care nu l-am uitat niciodata. Am crescut in el, am cunoscut sentimente si oameni diferiti, unii mi-au devenit prieteni, altii simple cunostinte, am invatat ca este minunat sa ingheti chiar si vara iar iarna este de cele mai multe ori exact ca in povestile din copilarie.
L-am parasit intr-un moment in care desi stiu ca avea multa nevoie de mine, am simtit ca trebuie sa schimb ceva, ca trebuie sa ma arunc in bratele unui nou oras, unui nou inceput, unor locuri care am sperat ca ma vor adopta si ma vor face sa ma simt ca acasa si voi incerca sa uit de micul meu oras in care oamenii isi zambeau cand se salutau si pareau ghidati sa se trezeasca dimineata de un sentiment mai presus decat cel al obligatiei. Am fugit intr-un loc necunoscut mie, cu multe parcuri, o mare de oameni, cu pulsul agitat de ratarea fiecarui metrou, de oameni prea ocupati si preocupati de probleme ce nu au devenit niciodata ale mele. M-am familiarizat si m-am obisnuit cu totul de parca ar fi fost un dar pe care nu am putut sa il refuz avand in vedere ca eu l-am dorit atat de mult, in trecut incat am uitat ca au trecut ani. Locuind departe de micul meu univers, am pastrat o imagine idilica, care capata proportii din ce in ce mai mari in timp ce incercam sa ingrop fiecare ramasita a marelui oras, ajungand sa dispretuiesc ce odata mi se parea un vis dintr-un viitor care a venit mult prea devreme.
Acum sunt aici, inapoi, sunt acasa...sunt din nou eu dar nimic nu mai este la fel. Nimic din ce speram sa regasesc s-a ruinat odata cu plecarea mea. Sunt doar eu intr-un loc care nu mai exista. In toata aventura ultimilor ani, m-am uitat, m-am pierdut pe drum dar stiam ca exista un loc pe lume despre care aveam certitudinea ca ma va recunoaste si se va bucura si va fremata de emotie cand voi reveni. Cat de tare ma inselasem. Acum sunt din nou aici, acolo, peste tot unde stiam ca m-am simtit fericita si in siguranta; dar nimic nu pare sa ma mai cunoasca si sa ma admire pentru ceea ce am devenit, fiind capabila acum sa fac comparatie, sa fac diferenta si sa aleg, avand experienta, sa il aleg acum pe el. Credeam ca va fi un moment unic, ca vom plange amandoi si ne vom rosti cuvinte moi, ne vom aminte de tot ceea ce ne-a legat si vom stii ca acum va fi pentru totdeauna si voi jura ca nu ii voi ma da drumul niciodata...ca doar aici ma simt acasa si doar aici pot sa fiu eu. Si el va zambi cu neincredere la inceput, eu il voi imbratisa si atunci cand il voi atinge el va simti inima mea...in ritmul lui si atunci va stii ca este pentru totdeauna.
Sunt singura, fara el; asta ma face sa vreau mai mult, simt ca trebuie sa lupt sa ma vada acum, sa ma iubeasca din nou, sa ne redescoperim...sper doar sa vrea si el. Stiu ca are nevoie de timp sa se obisnuiasca din nou cu mine aici, stiu ca a incercat sa ma inlocuiasca, stiu ca i-a fost mult mai greu decat mie, dar ca acum are indoieli...stiu ca este nevoie de timp pentru a putea cladi ceva si este nevoie de multa pasiune pentru a putea recladi o relatie.
Pana atunci ma bucur sa fiu intr-un oras in care uneori oamenii imi zambesc

Cum de ai incetat sa ma iubesti

Este incredibil cum ma indragostesc din ce in ce mai tare de cuvinte in absenta oricarei fapte. Este fascinant cum ador sa ma adancesc intr-o poveste de iubire mai mult inchipuita decat traita, cum in fiecare zi descopar noi calitati intr-un el indiferent mai presus de inexistenta lui. Ma agat de orice lucru, loc, melodie, doar pentru a reintalni emotia pe care ti-o aducea o noua zi cand stiai ca este imposibil sa nu ii intalnesti privirea, cel putin o data si cel mult intamplator. Dependenta care creste o data cu marirea dozei. Cu cat ma implic mai mult in aceasta poveste prea putin consumata, cu atat ma indepartez de prezent, traind intr-un timp abuzat de repetitiile care s-au finalizat trist de fiecare data. Acest timp ma face sa ma simt in siguranta pentru ca stiu excat ce va urma, stiu ce voi spune desi am jurat ca de data aceasta va fi altfel; un timp in care nu exista trecut ci doar un prezent continuu care sugruma in mine toate larvele menite sa nasca fluturi multicolori. Atingerile noastre par sa nu aiba un corespondent tactil si cu cat ne apasam mai mult, strivindu-ne carnea, nu ne mai ragasim. Privirea nu mai intelege trairea care mistuie tot interiorul meu si tot ce pot sa spun este "inteleg". Inteleg ca maine ma voi trezi din nou singura, inteleg ca nu voi mai stii cum ti-a fost ziua, inteleg ca nu poti mai mult de atat, ca trebuie sa te regasesti. Dar nu inteleg cum de ai incetat sa ma iubesti.

Mi-e dor...

...dar nu de tot ce reprezenta o data "viata mea"; zile lipite cu indigo unele de celelalte, in care nu trebuia sa depun alt efort in afara de cel de a ma trezi de dimineata. Era suficient sa ma trezesc si viata mea incepea deja, uitand parca de ordinea fireasca - sa deschid ochii si sa zic cuiva "buna dimineata!". Timpul era de partea mea, dar totul era o repetitie care iesea de fiecare data prost;oricat de multe sanse mi s-au dat le-am ratat pe toate facand constanta greseala de a ma trezi in acelasi loc. Am trait in comoditatea pe care ti-o asigura o viata fara intrebari, o realitate ce nu cere mai mult decat cateva dialoguri si un bol cu cereale, neaparat cu ciocolata si iminenta mea prezenta fizica acolo. Fara sa stiu cine mai sunt, ce mai vreau, ce mi se cuvine, ce ar trebui sa fac ieri, fara sa am trairi gradate diferit, dara sa stiu ce fel de cereale imi plac si fara sa stiu ca am momente in care vreau sa fumez si sa ma imaginez intr-un tren care ma va duce intr-un loc nou, unde trebuie sa fie neaparat cald si marea aproape.
Mi-am impus sa simt, sa iubesc, sa fac ce trebuie ca lucrurile sa ramana asa cum sunt pentru ca imi era comod, imi era la indemana si nu cerea explicatii. Mi-am impus sa fiu altcineva, sa joc un rol pe care ma gandeam ca oricine l-ar dori in locul meu, mi-am propus sa fiu fericita in anumite zile ale saptamanii si am ajuns sa nu mai stiu cand este vineri.
Astazi mi-e dor de un el imaginar si sunt revoltata ca a plecat in graba, fara sa imi zica "buna dimineata!".

Ziua / Noaptea

Sunt zile care trec pe langa mine, care nu lasa nimic in urma lor, nicio amintire, niciun miros, niciun chip interesant. La sfarsitul acestora mai mereu vin nopti pline, nopti in care simturile se trezesc, tanjind dupa o cana aburinda de trairi, impartasite de oameni care imi zambesc fara sa ma cunoasca.
Sunt zile in care uit sa privesc in sus, fiind atat de atenta la drum si sunt acele nopti in care pot sa zbor si vad numai ce se gaseste deasupra oraselor in care oamenii au uitat sa zambeasca.
Sunt zile in care uit de mine, de tot ce simt, de ceea ce imi doresc - mai presus de restaurantul de la care comandam astazi, cand tot ceea ce pot sa scriu sunt doar cifre, bugete, propuneri. Noptile acestor zile trebuie sa contrabalanseze intr-un fel sau altul sirul infinit de numere, si tot ceea ce imi vine in minte imi apare sub forma imaginilor. Vad frame-uri din trecut amestecate cu unele necunoscute, probabil din viitorul meu sau probabil ale altora, imagini care se scurg prin mine, se imbiba in sucul individual si se transforma in sentimente ce cresc gradat, odata cu apusul, pentru ca miezul noptii sa ma gaseasca uneori indragostita, fara sa stiu de cine sau de ce, fara sa imi pese daca este adevarat sau nu si singurul sentiment constientizat fiind cel de frica ca de acum inainte se mareste ziua.
Ziua ma gaseste de multe ori fara forta, simt ca nu am curajul pe care il resimt odata cu inserarea, ziua imi traiesc emotiile in liniste, le tin incuiate intr-un loc cat mai luminat incat sa fie orbite la orice incercare de a prevala, pentru ca seara sa iasa la lumina si sa ma acapareze. Ziua eu conduc acest corp imperfect, ziua eu iau deciziile pentru noi, ziua toti oamenii mi se adreseaza cu un nume pe care nu l-am simtit niciodata ca fiind al meu, ziua imi este foame de lucruri pamantesti, ziua resimt dureri ale corpului, ziua este momentul in care imi consolidez cariera, ziua este momentul in care desi vorbesc toata ziua simt ca nu ma cunoaste nimeni. Noptile imi reveleaza un alt nume. Noaptea incetez sa mai vorbesc dar simt ca atunci toata lumea m-ar putea cunoaste si lumea nu este acolo. Doar noaptea ma hranesc cu adevarat, doar noaptea rad cu tot sufletul, noaptea nu pot sa spun ce ma doare exact, noaptea imi cladesc spiritul, noaptea am tot curajul din lume si simt ca pot face minuni. Noaptea ma bucur de fiecare gand ce imi strabate sufletul, chiar daca durerea pe care o stoarce din mine este infint de gri. Noaptea simt ca stralucesc, simt ca pot depasi bariere culturale si as putea vorbi toate limbile Pamantului. Atunci este momentul in care as putea sa ma indragostesc atat de tare incat sa fluturasii sa isi faca pe veci casa in stomacul meu; desi noaptea ma prinde mereu singura.
Noaptea simt ca toata lumea ar trebui sa stie ca sunt in viata, ca raspund la un alt nume, ca ma indragostesc greu si nu renunt niciodata cu adevarat, ca locuiesc intr-un oras in care oamenii nu mai zambesc, ca trebuie sa ne pregatim sufletul pentru la vara, ca ador narcisele si ca imi place mirosul ploii in gradina bunicilor.

Si mai sunt acele zile in care ma trezesc zambind, si este minunat...dar apoi constientizez ca totul este pentru ca inainte a fost noapte