V-am lasat de ceva timp...v-am inchis intr-o cutie pe care astazi imi permit sa o deschid pentru ultima oara, sa privesc catre voi si sa va adresez cateva vorbe, asa ca de final.
Vreau sa imi iau ramas bun de la cei pe care i-am iubit, de la ce care m-au iubit, precum si de la cei pe care am crezut ca ii voi iubi toata viata.
Ma privesc o clipa in oglinda; e clar ca anii au trecut si nu m-au sarit nici pe mine, trasaturile imi tradeaza personalitatea si o atitudine ce greu mai poate fi clintita. Eman liniste, am sufletul usor, e clar ca am avut o izbucnire de curand si am totul curat ca nou. Ma plac, sunt impacata cu mine, cu deciziile pe care le-am luat si ce am realizat, chiar daca planul nu coincide nicidecum cu cel de la 18 ani.
Ma uit la voi...inghesuiti toti in cutia cea mica si bordo, probabil ramasa de la vreo pereche de cercei primiti candva demult. Nu sunteti nici multi si nici putini; sunteti clar diferiti intre voi; ma uit mai atent: pe unul in vad clar cum isi povesteste toate problemele celorlalti si incearca sa para victima in tot ceea ce zice, oare pe acesta l-am iubit?! Mi-e greu sa decid acum dupa atata timp dar judecand dupa chipul meu in fotografiile noastre pare sa semene cu o oarecare stare de bine. Incerc sa imi apropii obrazul de el, pare sa se fereasca in prima faza- napadesc zeci de amintiri, inceputul si toata perioada petrecuta impreuna pare ca se desfasoara pe proiectorul imaginar de pe peretele camerei mele. Imi zice ca ii lipsesc, ca lucrurile nu sunt nici mai bune, nici mai rele de cand am plecat. Inteleg din asta ca am fost doar o trecatoare si nicidecum emblema pentru viata lui amoroasa. Era confortabil cu el. Am stat impreuna pana cand comod nu a mai fost suficient.
A uite vad pe cineva care rade si glumeste intruna pe seama celorlalti. Si pe el l-am iubit?! Cum as fi putut?! Incerc sa imi aminstesc…a da, acum stiu. O simpla obesie adolescentina. Ce bine…si totusi. Ma priveste lung, cu o privire galesa total nepotrivita pentru un fost iubit/amant proaspat casatorit cu o tanara optimista si visatoare. Il ignor. Incerc sa-mi amintesc de el…nu imi vin prea multe in minte, doar un egoism sinistru si un caracter infect. Si totusi cred ca au fost ochii lui atunci verzi acum doar o alta culoare…
Intr-un colt tinand o bere in mana il vad pe un fost iubit. Se preface ca nu ma vede, incearca sa ma testeze sa vada ce fac, cum il abordez, se joaca si acum cu mine. Trist.E tot ce stie sa faca. Imi amintesc perfect de el, stiu ca nu a trecut mult timp insa greu as putea sa uit aceste manifestari. Ma prefac si eu ca nu sunt interesata de el; ma joc; ii atrag atentia, il vad cum se agita incercand sa ma faca sa inteleg ca el este acolo, cum de nu il vad, cum de nu ii dau atentia cuvenita. Ii fac cu mana, il privesc cu o tristete greu de descris in cuvinte si imi intaresc ideea potrivit careia oamenii se adapteaza perfect dar nu se schimba niciodata.Vrea sa imi vorbeasca, sa imi povesteasca despre el si planurile pe care le-a avut sau le-a indeplinit de ultima oara de cand nu ne-am vazut. Nu ii dau importanta, nu ascult nimic din ceea ce imi spune dar ma prefac interesata numai pentru a-i studia comunicarea nonverbala si ce ar vrea de fapt sa imi spuna. Inteleg din monologul sau ca lucrurile sunt bune, ca viata lui decurge asa cum vrea el, ca are pasiuni noi si ca si le imbunatateste constant pe cele vechi si incearca sa le faca mereu sa faca parte din prezentul sau (nu zau!). Il las, mi-e greu sa il urmaresc, zeci de gesturi contrastante, o ploie de jargoane, nu imi place deloc. E frumusel, viata dezordonata nus si-a afirmat inca pozitia.Dar atat; vreau sa trec mai departe sa ii vad si pe ceilalti, nu vrea sa ma lase, vrea sa se strecoare sub maneca camasii mele si sa ma insoteasca peste tot, dar ii deslusec intentia si ii zambesc timid. Ramai cu bine
vineri, 15 octombrie 2010
Nu vreau sa te iubesc mai putin
E complicat...
Viata in cuplu este ca o poveste al carei final depinde exclusiv de cei 2 protagonisti.
Si care orice poveste incepe cu inevitabilul "a fost odata ca niciodata" se prezinta cei 2 tineri actori; madly in love de cele mai multe ori, dornici sa se avante in noua etapa a relatiei lor in care pot jura ca va fi floare la ureche, doar iubirea este mare si pasiunea intrece orice intriga inca dinainte de a incepe si totusi...
Incepe desfasurarea actiunii, perioada de acomodare care pare ca nu se mai termina niciodata, in care cei 2 vin cu obiceiuri diferite, unele deranjante insa din extazul pe care il simtim in acele momente nu il prioritizam si nu il categorisim ca fiind ceva semnificativ si vital de care ar putea depinde viitorul intregii relatii.
Si acum incepe partea mai putin placuta. Nu exista un punct culminant.
Exista mici climaxuri in fiecare zi, in fiecare cearta si uitam de ce am decis sa ne mutam impreuna. Am uitat in acele momente ca ne doream o intimitate in care sa simtim repsiratia celuilalt in fiecare secunda mangaindu-ne propriul oxigen, ca am fi dat orice pentru o clipa de liniste in care sa ne bucuram doar de prezenta celui iubit; si acum ca le avem nu le pretuim. Dorim mereu altceva, apar noi obstacole, noi provocari si crestele pe care credeam ca le-am cucerit nu sunt nici pe jumatate ale noastre si pe masura ce atingem noi satisfactii nu suntem constienti ca cele vechi se vor revolta impotriva noastra si apare nefericirea.
Ma uit in urma...ce poveste frumoasa, ce relatie deosebita, ce iubit minunat iar actiunea zilelor ce curg nu fac decat sa stearga din paloarea Lui si a Ei devenind cei mai comuni oameni de pe pamant intrebandu-se intr-o dimineata cum de s-au indragostit nebuneste.
Refuz sa cred ca iubirea trece; refuz pana la moarte; vreau s ama declar la sfarsitul zilelor mele ca am iubit din toata inima cu toata fiinta, ca mi-am ars sufletul de dor si de drag, ca am plans din toata inima de fericire si ca am facut dragoste patimas ca si cum ar fi pentru prima si ultima oara; da, refuz sa cred ca toate aceste nu sunt decat pur reactii chimice, acumulare de nu stiu ce substante cu nume ciudate care la un moment dat se opresc din a mai face reactie. Vreau sa cred ca mai tine de noi; ca o relatie are 2 suflete si ca acestea trebuie sa se armonizeze pentru a dainui. Cum sa facem sa nu ne impiedicam de aceste mici amanunte care insa dicteaza directia in care ne indreptam? cum sa fac sa pastrez iubirea mereu tanara? cum pot sa negociez durata unui compromis? cum sa fac sa fiu tot eu si sa te iubesc pe acelasi tu ca in prima clipa in care am izbucnit cu aceasta declaratie? cum sa nu ma afecteze amorteala in care intram involuntar robotic si necontenit dupa ce flacara conteneste sa mai arda cu aceasi intensitate? spune-mi tu iubitule...si te rog nu imi spune ca este doar imaginatia mea; pentru ca iti voi raspunde ca tot ea este cea care m-a facut sa ma indragosteste nebuneste de tine; si atunci ce argumente mai ai?! tot imaginatia este de vina si nu trebuie luata in seama? ajuta-ma! este nevoie de suflteul tau pentru a-l linisti pe al meu.
De ce m-ai face sa ma simt vinovata de faptul ca imi doresc sa te am alaturi stiind si simtind ca vrei acelasi lucru? cum poti avea aceasta putere sa ma faci sa ma simt vinovata de ceea ce simt?
Deznodamantul ...il stim insa inca nu suntem contienti de puterea lui inca.
Viata in cuplu este ca o poveste al carei final depinde exclusiv de cei 2 protagonisti.
Si care orice poveste incepe cu inevitabilul "a fost odata ca niciodata" se prezinta cei 2 tineri actori; madly in love de cele mai multe ori, dornici sa se avante in noua etapa a relatiei lor in care pot jura ca va fi floare la ureche, doar iubirea este mare si pasiunea intrece orice intriga inca dinainte de a incepe si totusi...
Incepe desfasurarea actiunii, perioada de acomodare care pare ca nu se mai termina niciodata, in care cei 2 vin cu obiceiuri diferite, unele deranjante insa din extazul pe care il simtim in acele momente nu il prioritizam si nu il categorisim ca fiind ceva semnificativ si vital de care ar putea depinde viitorul intregii relatii.
Si acum incepe partea mai putin placuta. Nu exista un punct culminant.
Exista mici climaxuri in fiecare zi, in fiecare cearta si uitam de ce am decis sa ne mutam impreuna. Am uitat in acele momente ca ne doream o intimitate in care sa simtim repsiratia celuilalt in fiecare secunda mangaindu-ne propriul oxigen, ca am fi dat orice pentru o clipa de liniste in care sa ne bucuram doar de prezenta celui iubit; si acum ca le avem nu le pretuim. Dorim mereu altceva, apar noi obstacole, noi provocari si crestele pe care credeam ca le-am cucerit nu sunt nici pe jumatate ale noastre si pe masura ce atingem noi satisfactii nu suntem constienti ca cele vechi se vor revolta impotriva noastra si apare nefericirea.
Ma uit in urma...ce poveste frumoasa, ce relatie deosebita, ce iubit minunat iar actiunea zilelor ce curg nu fac decat sa stearga din paloarea Lui si a Ei devenind cei mai comuni oameni de pe pamant intrebandu-se intr-o dimineata cum de s-au indragostit nebuneste.
Refuz sa cred ca iubirea trece; refuz pana la moarte; vreau s ama declar la sfarsitul zilelor mele ca am iubit din toata inima cu toata fiinta, ca mi-am ars sufletul de dor si de drag, ca am plans din toata inima de fericire si ca am facut dragoste patimas ca si cum ar fi pentru prima si ultima oara; da, refuz sa cred ca toate aceste nu sunt decat pur reactii chimice, acumulare de nu stiu ce substante cu nume ciudate care la un moment dat se opresc din a mai face reactie. Vreau sa cred ca mai tine de noi; ca o relatie are 2 suflete si ca acestea trebuie sa se armonizeze pentru a dainui. Cum sa facem sa nu ne impiedicam de aceste mici amanunte care insa dicteaza directia in care ne indreptam? cum sa fac sa pastrez iubirea mereu tanara? cum pot sa negociez durata unui compromis? cum sa fac sa fiu tot eu si sa te iubesc pe acelasi tu ca in prima clipa in care am izbucnit cu aceasta declaratie? cum sa nu ma afecteze amorteala in care intram involuntar robotic si necontenit dupa ce flacara conteneste sa mai arda cu aceasi intensitate? spune-mi tu iubitule...si te rog nu imi spune ca este doar imaginatia mea; pentru ca iti voi raspunde ca tot ea este cea care m-a facut sa ma indragosteste nebuneste de tine; si atunci ce argumente mai ai?! tot imaginatia este de vina si nu trebuie luata in seama? ajuta-ma! este nevoie de suflteul tau pentru a-l linisti pe al meu.
De ce m-ai face sa ma simt vinovata de faptul ca imi doresc sa te am alaturi stiind si simtind ca vrei acelasi lucru? cum poti avea aceasta putere sa ma faci sa ma simt vinovata de ceea ce simt?
Deznodamantul ...il stim insa inca nu suntem contienti de puterea lui inca.
vineri, 8 octombrie 2010
ziua in care am zis simplu: DA
...si insista foarte tare sa iesim sa mai facem o plimbare; incerc sa il conving ca sunt epuizata de la cei 7 km pe care i-am parcurs pe jos in caldura torida si a asfaltului aburind; dar el nu se lasa asa usor, e clar are un plan altfel de ce ar dori asta cu atata inversunare?! cedez, il las sa ma conduca, ii aud inima cum ii strapunge camasa cea noua, e alba cu gulerul si mansetele bleumarin inchis, il privesc, ce frumos este imi spun in gand si simt ca stiu ce ma asteapta. Doamne, cum de nu m-am gandit pana acum? asta e clipa, a venit momentul; stiu ca nu e cum as fi visat toata viata insa este perfect si asa, aproape ca aam ajuns, inima ii galopeaza si ii indruma pasii, eu il urmez tacuta si usor imbujorata caci inca nu stiu cum va suna acest cuvant din gura mea. Ajungem; piateta este plina, indragostiti, familii, batrani, ingrijitori si gardieni populeaza fantana Trevi. Gaim in sfarsit un loc retras, stiu ca acesta este momentul ca se poate intampla din clipa in clipa; oare ce ar trebui sa zic? oare ce imi va zice? nu vreau sa atragem atentia, vreau sa fie momentul nostru, vreau sa se sopreasca timpul acum, este vara, sunt vreo 30 de grade, sunt in tricou, nu adie vantul, ma tine de mana, simt ca ma iubeste, insa il tardeaza organele, inima si plamanii nu il asculta, vrea sa para calm dar ii aud organele urland inauntrul lui...se apropie momentul; ma gandesc ce repede o sa traca si totusi viata mea se va schimba pentru totdeauna; sunt in stare sa las totul in urma mea? sa inchid trecutul intr-un cufar si sa ii pierd cheia?! trebuie, pentru el, pentu mine; vreau sa urmeze o viata frumoasa alaturi de el si de copii nostri. Gata, ma concentrez, il dojenesc si incerc sa-l linistesc, il ating tandru, il strang in brate, dar nu ma vrea; are ceva de zic si incepe sa isi miste buzele, cuvintele curg insa sunetul se pierde in fantana odata cu caderea apei, nu inteleg nimic insa astept sa raspund si il fac fericit. Ma fac fericita. Ce simplu a fost, doar am mai zis acest cuvnat de un milion de ori si chiar am facut oameni sa sufere (da, vreau sa plec. Da, imi doresc altceva)si acum totul este invaluit in mister. Nu vreau sa dezvalui nimanui momentul nostru tandru si legamantul pe care ni l-am facut alaturi de 112 straini care nu realizau ca la 5 metri de ei 2 vieti s-au schimbat definitiv.
Aruncam un banut in fantana, ne punem o dorinta, simt ca este aceasi si ne sarutam ingloband in acest sarut cele 515 zile si nopti de cand ne cunoastem si speram sa ajungem sa le multiplicam de cel putin 40 de ori,iar fericirea pe care o simtim speram sa o transmitem mai departe.
Se face tarziu, plutim, inima si plamanii stau de povesti la o cafea probabil, nu ne atinge nimic, zambim si ne mangaiem cu privirile. Ne oprim in Piateta de la Coloseum pentru un pahar, nu vrem sa inchidem asa repede noaptea din Roma in care Adina si Paul au spus da unei vieti impreuna, la bine si la rau.
Aruncam un banut in fantana, ne punem o dorinta, simt ca este aceasi si ne sarutam ingloband in acest sarut cele 515 zile si nopti de cand ne cunoastem si speram sa ajungem sa le multiplicam de cel putin 40 de ori,iar fericirea pe care o simtim speram sa o transmitem mai departe.
Se face tarziu, plutim, inima si plamanii stau de povesti la o cafea probabil, nu ne atinge nimic, zambim si ne mangaiem cu privirile. Ne oprim in Piateta de la Coloseum pentru un pahar, nu vrem sa inchidem asa repede noaptea din Roma in care Adina si Paul au spus da unei vieti impreuna, la bine si la rau.
Ciocolata de casa
De o saptamana mananc in fiecare zi ciocolata de casa.
Am descoperit un magazin in apropierea locului de munca unde se vinde aceasta bucatica magica.
Cand am gustat prima data papilele mele gustative si-au facut datoria, au luat legatura cu creierul, accesand impreuna cutia memoriei si m-am teleportat 20 de ani in trecut; in Comana la Cooperativa unde cioclata de casa era asezata gales intr-o ladita de carton si era portionata de fiecare data cand ii strigam numele si intindeam cativa banuti. Atunci era ambalata intr-o hartie alba, groasa si tare iar acum am desfacut-o doar dintr-o folie transparenta lasand sa fie si mai mare pofta de a o devora.
Imi place ciocolata de casa; imi aminteste de copilarie, de lineste si de bunici.
Am descoperit un magazin in apropierea locului de munca unde se vinde aceasta bucatica magica.
Cand am gustat prima data papilele mele gustative si-au facut datoria, au luat legatura cu creierul, accesand impreuna cutia memoriei si m-am teleportat 20 de ani in trecut; in Comana la Cooperativa unde cioclata de casa era asezata gales intr-o ladita de carton si era portionata de fiecare data cand ii strigam numele si intindeam cativa banuti. Atunci era ambalata intr-o hartie alba, groasa si tare iar acum am desfacut-o doar dintr-o folie transparenta lasand sa fie si mai mare pofta de a o devora.
Imi place ciocolata de casa; imi aminteste de copilarie, de lineste si de bunici.
miercuri, 7 aprilie 2010
Tu esti totul
Oamenii se uita! Ar trebui sa fie o propozitie de final si nu una de inceput, dar am vrut sa imi declar punctul de vedere inca de la inceput.
Nu este vorba numai despre desincronizare, desi este o teorie pe care mi-am dezvoltat-o in timp si cred cu tarie in beneficiile si abateriile sale.
Scene de genul „nu pot trai fara tine” „tu esti totul”, „fara tine viata mea nu ar avea sens” sunt doar sintagme, spuse in handicapul creierului de a actiona inaintea corzilor vocale, si astfel se naste falsa dependenta si importanta incomensurabila pe care ne-o atribuie altii.
Imi place sa cred ca povestile mele survin unor experiente, indiferent de natura lor, dar mai presus de toate reale.
Memoria tactila pe care credeam ca nu o voi pierde niciodata, mi-a jucat feste de-alungul anilor. Managierile unor „ei” care au trecut precum o adiere de vant prin viata mea, care erau atat de prezente intr-un demult apus, astazi isi regasesc amintirea doar in cuvinte si nicidecum in simturi. Am inchis de atatea ori ochii strangand pleoapele atat de tare incat au lacrimat, sperand sa capturez o atingere, acum oarecare, un sarut, o privire, un gest, am sperat ca se vor duce toate in cate o cutiuta din acea frumos pictata, si se vor aseza pe un raft numit Momente. Am uitat sa le reimprospatez cu o reflectarea tracatoare, intrucat multe din ele m-au durut dupa ce am deschis ochii, si astfel s-au pierdut; explicatia?! ma gandesc ca sistemul de inchidere al cutiilor nu era suficient de tare evoluat si astfel continutul s-a evaporat.
Oamenii vin si pleaca. Sunt ca alimentele, unele alcaline, care nu provoaca durere corpului, sunt bine tolerate de acesta, fac bine organismului, il hranesc, ila juta sa se dezvolte, sa actioneze la capacitatea lui maxima; si sunt acele alimente acide care ne fac rau inca de la prima gustare, ne provoaca dureri, in special dupa ce ne-au parasit, ne agita si lasa organismul mai mult mort decat viu, insa gustul...forma...lor nu se compara cu nimic...sunt atat de atractive incat nu ne putem abtine sa nu le avem, sa nu le gustam, sa nu ne provoace dependenta si sa nu simtim ca totul s-a sfarsit odata ce s-au terminat.
Oamenii se uita. Suntem alcatuiti din momente. Acum, dupa cateva relatii, nu pot spune ca au trecut ani peste noi ci mai degraba momente. Nu imi mai amintesc vocea unora, rasul lor, somnul, felul in care se trezesc , felul in care m-au iubit...imi amintesc doar momente. Si ce bine ca nu imi mai amintesc; acum vreau doar liniste, il vreau doar pe el, doar somnul, rasul, tristetea si bucuria lui.
Clipe, totul in mintea mea este un imens colaj in care sunt prinse poze cu o alta mine. De parca cutiile s-au topit in cateva momente si au alcatuit o plansa cu cate 2 oameni care au s-au uitat desi au existat momente in care parea ca lumea s-ar sfarsi daca ea ar pleca.
Minciuni...
Si ce bine ca sunt minciuni. Dar ce greu mi-a fost sa inteleg ca sunt minciuni si ca totul nu este decat o chestiune de „cat timp”. In general peste 1 an.
Nu este vorba numai despre desincronizare, desi este o teorie pe care mi-am dezvoltat-o in timp si cred cu tarie in beneficiile si abateriile sale.
Scene de genul „nu pot trai fara tine” „tu esti totul”, „fara tine viata mea nu ar avea sens” sunt doar sintagme, spuse in handicapul creierului de a actiona inaintea corzilor vocale, si astfel se naste falsa dependenta si importanta incomensurabila pe care ne-o atribuie altii.
Imi place sa cred ca povestile mele survin unor experiente, indiferent de natura lor, dar mai presus de toate reale.
Memoria tactila pe care credeam ca nu o voi pierde niciodata, mi-a jucat feste de-alungul anilor. Managierile unor „ei” care au trecut precum o adiere de vant prin viata mea, care erau atat de prezente intr-un demult apus, astazi isi regasesc amintirea doar in cuvinte si nicidecum in simturi. Am inchis de atatea ori ochii strangand pleoapele atat de tare incat au lacrimat, sperand sa capturez o atingere, acum oarecare, un sarut, o privire, un gest, am sperat ca se vor duce toate in cate o cutiuta din acea frumos pictata, si se vor aseza pe un raft numit Momente. Am uitat sa le reimprospatez cu o reflectarea tracatoare, intrucat multe din ele m-au durut dupa ce am deschis ochii, si astfel s-au pierdut; explicatia?! ma gandesc ca sistemul de inchidere al cutiilor nu era suficient de tare evoluat si astfel continutul s-a evaporat.
Oamenii vin si pleaca. Sunt ca alimentele, unele alcaline, care nu provoaca durere corpului, sunt bine tolerate de acesta, fac bine organismului, il hranesc, ila juta sa se dezvolte, sa actioneze la capacitatea lui maxima; si sunt acele alimente acide care ne fac rau inca de la prima gustare, ne provoaca dureri, in special dupa ce ne-au parasit, ne agita si lasa organismul mai mult mort decat viu, insa gustul...forma...lor nu se compara cu nimic...sunt atat de atractive incat nu ne putem abtine sa nu le avem, sa nu le gustam, sa nu ne provoace dependenta si sa nu simtim ca totul s-a sfarsit odata ce s-au terminat.
Oamenii se uita. Suntem alcatuiti din momente. Acum, dupa cateva relatii, nu pot spune ca au trecut ani peste noi ci mai degraba momente. Nu imi mai amintesc vocea unora, rasul lor, somnul, felul in care se trezesc , felul in care m-au iubit...imi amintesc doar momente. Si ce bine ca nu imi mai amintesc; acum vreau doar liniste, il vreau doar pe el, doar somnul, rasul, tristetea si bucuria lui.
Clipe, totul in mintea mea este un imens colaj in care sunt prinse poze cu o alta mine. De parca cutiile s-au topit in cateva momente si au alcatuit o plansa cu cate 2 oameni care au s-au uitat desi au existat momente in care parea ca lumea s-ar sfarsi daca ea ar pleca.
Minciuni...
Si ce bine ca sunt minciuni. Dar ce greu mi-a fost sa inteleg ca sunt minciuni si ca totul nu este decat o chestiune de „cat timp”. In general peste 1 an.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)