V-am lasat de ceva timp...v-am inchis intr-o cutie pe care astazi imi permit sa o deschid pentru ultima oara, sa privesc catre voi si sa va adresez cateva vorbe, asa ca de final.
Vreau sa imi iau ramas bun de la cei pe care i-am iubit, de la ce care m-au iubit, precum si de la cei pe care am crezut ca ii voi iubi toata viata.
Ma privesc o clipa in oglinda; e clar ca anii au trecut si nu m-au sarit nici pe mine, trasaturile imi tradeaza personalitatea si o atitudine ce greu mai poate fi clintita. Eman liniste, am sufletul usor, e clar ca am avut o izbucnire de curand si am totul curat ca nou. Ma plac, sunt impacata cu mine, cu deciziile pe care le-am luat si ce am realizat, chiar daca planul nu coincide nicidecum cu cel de la 18 ani.
Ma uit la voi...inghesuiti toti in cutia cea mica si bordo, probabil ramasa de la vreo pereche de cercei primiti candva demult. Nu sunteti nici multi si nici putini; sunteti clar diferiti intre voi; ma uit mai atent: pe unul in vad clar cum isi povesteste toate problemele celorlalti si incearca sa para victima in tot ceea ce zice, oare pe acesta l-am iubit?! Mi-e greu sa decid acum dupa atata timp dar judecand dupa chipul meu in fotografiile noastre pare sa semene cu o oarecare stare de bine. Incerc sa imi apropii obrazul de el, pare sa se fereasca in prima faza- napadesc zeci de amintiri, inceputul si toata perioada petrecuta impreuna pare ca se desfasoara pe proiectorul imaginar de pe peretele camerei mele. Imi zice ca ii lipsesc, ca lucrurile nu sunt nici mai bune, nici mai rele de cand am plecat. Inteleg din asta ca am fost doar o trecatoare si nicidecum emblema pentru viata lui amoroasa. Era confortabil cu el. Am stat impreuna pana cand comod nu a mai fost suficient.
A uite vad pe cineva care rade si glumeste intruna pe seama celorlalti. Si pe el l-am iubit?! Cum as fi putut?! Incerc sa imi aminstesc…a da, acum stiu. O simpla obesie adolescentina. Ce bine…si totusi. Ma priveste lung, cu o privire galesa total nepotrivita pentru un fost iubit/amant proaspat casatorit cu o tanara optimista si visatoare. Il ignor. Incerc sa-mi amintesc de el…nu imi vin prea multe in minte, doar un egoism sinistru si un caracter infect. Si totusi cred ca au fost ochii lui atunci verzi acum doar o alta culoare…
Intr-un colt tinand o bere in mana il vad pe un fost iubit. Se preface ca nu ma vede, incearca sa ma testeze sa vada ce fac, cum il abordez, se joaca si acum cu mine. Trist.E tot ce stie sa faca. Imi amintesc perfect de el, stiu ca nu a trecut mult timp insa greu as putea sa uit aceste manifestari. Ma prefac si eu ca nu sunt interesata de el; ma joc; ii atrag atentia, il vad cum se agita incercand sa ma faca sa inteleg ca el este acolo, cum de nu il vad, cum de nu ii dau atentia cuvenita. Ii fac cu mana, il privesc cu o tristete greu de descris in cuvinte si imi intaresc ideea potrivit careia oamenii se adapteaza perfect dar nu se schimba niciodata.Vrea sa imi vorbeasca, sa imi povesteasca despre el si planurile pe care le-a avut sau le-a indeplinit de ultima oara de cand nu ne-am vazut. Nu ii dau importanta, nu ascult nimic din ceea ce imi spune dar ma prefac interesata numai pentru a-i studia comunicarea nonverbala si ce ar vrea de fapt sa imi spuna. Inteleg din monologul sau ca lucrurile sunt bune, ca viata lui decurge asa cum vrea el, ca are pasiuni noi si ca si le imbunatateste constant pe cele vechi si incearca sa le faca mereu sa faca parte din prezentul sau (nu zau!). Il las, mi-e greu sa il urmaresc, zeci de gesturi contrastante, o ploie de jargoane, nu imi place deloc. E frumusel, viata dezordonata nus si-a afirmat inca pozitia.Dar atat; vreau sa trec mai departe sa ii vad si pe ceilalti, nu vrea sa ma lase, vrea sa se strecoare sub maneca camasii mele si sa ma insoteasca peste tot, dar ii deslusec intentia si ii zambesc timid. Ramai cu bine
fain:)
RăspundețiȘtergere