A venit primavara

Ea mi-a zis sa scriu despre fericire…despre mine fericita si au trecut trei zile si m-am blocat. Am constientizat intr-adevar ca sunt fericita dar mi-e teama ca nu voi mai putea scrie datorita acestui fapt. Simt ca ma identific mai degraba cu sentimente triste, trairi ce ingreuneaza sufletul, amagiri…ma simt mult mai aproape de mine atunci cand scriu despre suferinta interioara. Fericirea mi se pare un lucru insignificant de povestit, de transpus in randuri…si vad si eu ca nu este normal, ca tocmai aceasta este starea finala la care speram sa ajung de fiecare data cand am suferit. Este anormal sa ma vad implinita si sa nu pot redacta cateva randuri care sa relateze bucuria ce salajluieste in mine. Chiar daca nu a venit primavara afara, sufletul meu a inmugurit si astept cu nerabdare urmatoarele raza de soare pentru a putea inflori in intregime.


M-am indragostit…recunosc si de atunci zambesc aproape tot timpul :)

Ajuta-ma

Astazi sunt trista. Nu mai regasesc nimic din bucuria zilelor trecute…probabil din cauza primaverii care se lasa prea mult asteptata, probabil e frica de transpunere in cuvinte acele stari de bine care imi amortesc orice urma de tristete, probabil un El care pare sa nu vrea sa dispara.
Astazi sunt mai trista decat in alta zi din simplu motiv ca sunt lipsita de speranta, de dor, de orice fel de simtire…asa am adormit si tot asa m-am trezit. Nu am visat nimic.
Vreau sa-mi fie din nou dor. Trebuie …ajuta-ma

Final

El. Nu vreau sa te pierd…
Ea. Trebuie, va fi nevoie, nu ma mai regasesc. Trebuie sa imi vad de drum. Stiu ca iti este greu sa intelegi.
El. Spune-mi macar ca te vei intoarce. Eu voi fi aici
Ea. Nu pot, nu stiu, nu mai simt…nu mai pot face aceleasi lucruri la nesfarsit. Nu pot sa te mai privesc in ochi, sa iti spun ca te iubesc, ca totul va fi bine. Nu ma mai pot minti pe mine; pe tine, pe tot ce a insemnat odata “noi”. E nefiresc.
El…nu stiu cum am ajuns aici. Stii doar ca eu inca te iubesc. La fel…ba nu, mai mult si trebuie sa luptam…trebuie sa luptam. Stiu ca ma iubesti, hai ca facem cum vrei tu…promit sa te las in pace, sa stau cuminte, sa nu te deranjez..doar nu pleca, te rog…te implor..te iubesc
Ea. Tu chiar nu intelegi?! Stiu ca este greu, si mie imi este de 2 ori mai greu, chiar daca nu pare si tu nu poti sa ma crezi sau sa vezi situatia in ansamblu. Este dificil sa recunosc ca nu ma mai recunosc, ca tot ceea ce credeam ca imi place, imi placea doar pentru ca iti placea tie…si eram indragostita, si credeam ca e pentru totdeauna, si te vroiam, m-am luptat ca tu sa simti la fel, am reusit si cand sa ma bucur de tot mi-am dat seama ca tu ai ramas undeva in urma…tu nu ai facut decat sa fii si atat; te-ai multumit cu putinul pe cand eu am facut totul. Tu mi-ai cerut doar numarul de telefon. Eu ne-am indragostit, eu m-am luptat sa ne fie bine, eu am planuit toate vacantele, eu am plans si am ras de fiecare data, eu am pus suflet in tot. Tie ti-a ramas doar sa alimentezi aceasta stare…ei bine nu ai facut-o; ai luat mult prea in serios cuvinte ca “totdeauna”, “iubire”, “vesnicie” , “jumatate” si nu te-ai gandit niciodata ca acestea vin odata cu momentele…au fost momente in care chiar am crezut ca vom ramane mereu impreuna, ca nimic si nimeni nu ne va desparti, ca tu esti the one…moment dragul meu, moment care a trecut. Te-ai gandit mult prea mult si a fost prea tarziu. Nu te invinuiesc numai pe tine, am fost mereu 2, desi am luptat in parte si nu impreuna, am iubit in parte si nu impreuna, am dormit in parte si nu impreuna, am visat separat si am impartit acelasi pat. Insa acum nu mai continua cu nimic din toate acestea.
El. Inteleg…ai dreptate..imi dau seama de greseli…ai dreptate..ce pot face? Si eu vreau tot ce vrei tu…te rog nu pleca
Ea. Ma faci sa ma simt atat de vinovata…doar pentru ca am reusit sa ma ridic deasupra acestei ceti si sa vad mai clar lucrurile, aceasta pretinsa iubire mancata de rutina si traita in compromis zi de zi doar din teama de a nu mai intalni calitati ce te-au facut unic intr-un fel…insa restul nu reuseste sa umple lipsurile. Vreau sa plang de fericire, vreau sa adorm in bratele cuiva, vreau sa ma vada asa cum sunt eu si nu o copie ce se muleaza pe dorintele tale, vreau sa nu stim ce va fi maine si vreau sa vedem un film intr-o saptamana…vreau sa am posibilitatea sa ma descopar si sa ma cunosc, vreau sa plang fara sa fiu intrebata de ce, vreau sa simt…sa uit de mine, de tine, de tot…si sa ma transpun intr-o existenta care sa ma defineasca.
El. Putem sa rezolvam aceste lucruri care nu iti plac, putem sa facem totul impreuna, doar sa vrei si tu
Ea. Eu nu mai sunt acolo unde esti tu. De ceva timp am inceput sa ma dez-indragostesc de tine, din ce in ce mai tare…si tie nu ti-a pasat…ti-am zis, in atat de multe lucruri marunte, in saruturi, in atingeri, in cuvinte, in tipete, in lacrimi si in zambete. Iti ziceam si atunci cand te rugam sa adormi cu mine, sa ma tii in brate, si atunci cand ziceam “hai la…” si tu “nu” inainte sa termin fraza, iti ziceam si atunci cand te imploram sa ma vezi, sa vorbim, sa ma cunosti, sa ma simti, sa simti si sa devii asa cum am crezut eu ca esti, iti ziceam si atunci cand nu te mai doream si tu nu ai vazut, iti comunicam si atunci cand plangeam la finalul unui film care nu era deloc trist, iti spuneam in tot ce faceam…lucruri marunte…ele conteaza cel mai mult…si cand ma gandesc ca mi-ai promis acum 3 ani ca imi vei gati pui chinezesc…si uite-ne aici…eu astazi plec si nici acum nu am mancat surpriza…si inca sustii ca exagerez…ca putem recladi. Nu, eu nu mai pot, nu mai pot sa ma mint, sa ma prefac ca e natural si normal ce se intampla, ca e doar o etapa..anii trec, nimeni nu a demonstrat ca relatiile devin mai bune cu anii…te privesc…ochii tai..sunt frumosi..acum tristi, i-am iubit foarte tare dar ei au refuzat mereu sa ma vada…sa ma distinga. As fi vrut si sa devina cuprinsi de ambitii, de putere, de dorinta… si uite ca am ajuns sa ii ocolesc. As vrea sa pot spune mai mult, sa fac mai mult dar a trecut acel moment; am incetat sa mai exist in noi din momentul in care ai renuntat la orice ambitie si nu ai luat niciodata cu mine micul dejun in bucatarie…stii doar cat imi placea.
El. Dar putem face ceva, putem lua de acum inainte micul dejun acolo …haide spune-mi ca vrei
Ea. E mult prea tarziu pentru noi. Acum imi doresc multe din lucrurile pe care ti le-am spus si tie ca mi le doream, acum imi doresc mai mult- vreau sa fac dragoste sub cerul liber, imi doresc sa spun tot ce simt in momentul in care simt – fara sa ma gandesc la consecinte, imi doresc sa plec fara destinatie, inca imi doresc sa vad Portugalia, inca mai astept vara, inca mai plang atunci cand aud “Zmeul”…insa nu cu tine.
El. Adica tu asta vrei? vrei sa fii cu altcineva?
Ea…

Trist…

pentru el

Sa fii mereu acolo unde iti doresti,iubitul meu!

Seara de martie

E tarziu, lumina lumanarilor ii lumineaza privirea, umbrele ii adancesc trasaturile si vocea lui pare incalzita de caldura cerii care se topeste incet, improspatand atmosfera. Incercam din nou sa ne cunoastem vorbind despre altii si intamplari care desi nu recunoastem, ne-au marcat lasand in urma lor un chip modelat la cerintele timpului prezent. Il intreb, ma intreaba, aflam, ne satisfacem curiozitati, speram sa fim un caz atipic, ne dorim mult pentru noi, il privesc, ii zambesc…sper sa fi simtit caldura ce imi zvacneste in trup, incerc sa il inteleg, il surprind desi am zis ceva banal, privirea lui se inmoaie, sangele imi da semne ca nu mai are loc in mine…l-as saruta, dar ma bucur mult prea mult de aparitia dorintei.
Ne promitem ca nu vom repeta greseli din trecut, desi ironic, ele sunt cele care ne-au adus aici, ca vom fi precauti, ca vom face tot ce tine de noi doar pentru a putea prelungi aceasta frenezie care dureaza mai mult decat i-am fi dat sanse. Suntem atat de diferiti, filtrele noastre au fost proiectate in aceasi fabrica, dateaza din aceasi perioada, insa materialul si rezultatul ce se cerne releva experiente apartinand unor lumi ce par sa nu aiba nimic in comun si nu fac decat sa adanceasca surprinderea din suflet si sa accentueze trairile.
M-am autoeducat sa consider fidelitatea o optiune si nu o calitate, o necesitate care nu are legatura cu iubirea, un moment ce trebuie depasit individual; ii povestesc, il simt departe, nu imi sustine teoria, m-ar vrea doar pentru el – nu stiu daca este egoism, orgoliu, posesie sau pur si simplu muguri de iubire- eu nu stiu daca pot, stiu doar ca as vrea. Il ating tandru, il mangai, il adulmec, incerc sa il tin doar pentru mine, chiar si pentru cateva secunde si ii spun ca ma voi mai gandi.

Inspir si te expir

Suflete ratacite – tristete nemarginita, inconstienta neasumata. Zile traite intr-un sir fara inteles si strabatute doar de dorinta de a renaste si de a recladi din amintiri sentimente care au facut zilele sa se succeada cu un sens. As putea simti atata aversiune si razvratire impotriva acestui suflet care apartine unei tipologii pe care nu am invatat-o la scoala; nu m-a invatat nimeni ca exista oameni care ma vor rani cu atat mai mult cu cat nu vor face nimic si vor lasa totul sub lupa interpretarii; oameni incestuosi cu propriul suflet, fara scrupule, pentru care neadevarul reprezinta adevarata lor natura si este cu atat mai trist cu cat traiesc sub mirajul unei vieti strabatute de sentimente si lucruri vii, apartinand unui timp ce nu mai are rabdare sa se joace. Si pielea mea a mangaiat trupul lui, si i-am simtit organul inimii batand aritmic, dar nicidecum din cauze ce imi vizau emotiile. Si am avut clipe in care am simtit ca suntem angrenati intr-un joc al cunoasterii din care ne vom contopi si vom iesi doar unul. As putea sa dispretuiesc urma pasilor lui, care au calcat de atatea ori peste privirea mea si mi-au intunecat zambetul. Si am impartasit dimineti in care am sperat ca lumina va straluci lasand-l sa vada bogatia din ochii mei. Si am trait toata aceasta poveste singura. Am iubit, am avut divergente, ne-a impacat, ne-am imbratisat tarziu in noapte, am fost la mare, in zapada – singura. L-am cunoscut si uitat fara ca el sa fi fost acolo.
Si astazi ma gandesc ca suntem fiinte puternice; daca putem reveni dintr-o poveste in care am fost singurul protagonist si am puterea sa impart laptele si cerealele cu un el necunocut, orice este posibil. Nu mai conteaza nimic din lucrurile care imi defineau pana odinioara existenta si imi dictau cursul zilelor; nu mai conteaza ca acel el nu s-a schimbat in toti acesti ani, ca penduleaza si acum intre un timp al unei iubiri inocente, sugrumata de dorinta de libertate, si un timp al unei obisnuinte care nu cere explicatii. Si am crezut ca il iubesc mai mult decat orice.
Traiesc din nou prin toti porii; ma induiosez cand vad un ghiocel, constientizez nevoi ale spiritului ce nu mai au nicio legatura cu trecutul, ma resimt in absenta celui care imi spune “buna dimineata “ la masa de pranz si imi doresc sa nu mai vreau sa plec, sa fug. Si m-a mintit de fiecare data cand inspira.
Imi doresc, mai mult decat orice, sa vrea sa ma faca sa vreau.

Ma ranesc

Indiferenta…ma gandesc la urmatorul cuvant care imi vine in minte; as putea sa o leg de nepasare, insensibilitate, frigiditate, minte bolnavicioasa, monstrii …si lista poate continua; dar in acelasi timp ma gandesc ca este cea mai buna metoda a mea de a incerca si a incepe sa simt. Ma ranesc cu indiferenta numai pentru a simti, imi petrec noptile eu cu mine in incercarea de a-l aduce mai aproape de mine, insa ce este cel mai ciudat si mereu uit sa iau in calcul acest aspect este ca ma indepartez. Sunt indiferenta, simt pe moment, imi ranesc inceputul unei povesti care nu a inceput cu adevarat, ma fac sa sufar, sa imi doresc mai mult, sa ard de dor, sa simt ca traiesc…dupa care gata…liniste…sentimente nehranite intr-un anumit interval de timp, prestabilit de o minte diabolica, lucruri lasate nespuse, dorinte neimpartasite, nevoi nesastisfacute…toate duc catre o liniste in care nu mai conteaza ca El nu a mai venit, nu m-a mai cautat, nu m-a cunoscut cu adevarat, nu a inceput sa ma iubeasca. Nimic nu pare mai presus decat izbanda mea de a experiementa trairi cunoscute si anihilate inainte sa devina fapte. Fapte care ar putea sa-mi vindece sufletul de toate greselile din trecut si sa ma faca sa cred in noi.
Sunt indiferenta in marea majoritatea a faptelor ce tin de sfera sensibilitatii, avand probabil in subconstient construit un sistem de autoaparare care imi protejeaza sufletul, si in acelasi timp imi limiteaza simturile. Imi este bine; pot spune ca sunt acolo unde as vrea sa fiu, ceea ce dupa principiile mele se aseamana foarte tare cu o oarecare definitie a fericirii, desi daca sunt intrebata, eu recunosc ca urmez ideea conform careia fericirea consta mai mult in drumul pana la aingerea acelui moment si nu in epuizarea lui.
Probabil ma va bantui mult timp de acum inainte aceasta problema a mintii mai degraba decat a simturilor, imi va testa limitele, eu voi incerca sa le depasesc, sa sparg barierele create de relatiile trecute, voi incerca sa incep sa traiesc cu tot ce este in mine, savurand fiecare picatura din trup si fiecare farama din spirit. Toate acestea tinand numai de mine, fara sa implice si o alta jumatate, traind cu speranta ca ma lasa sa ne descoperim.

O mie de ganduri

A fost un sfarsit de saptamana controversat. Am pornit de la sentimente calde, am simtit ca ard si am daruit placere. Am uitat de trecut, am renuntat la comparatii, am reusit sa rad cu lacrimi, am fost trista de dorul lui desi ne desparteau cativa centimetri dar o mie de ganduri, am simtit ca pot mai mult si m-am intors acasa. Am revenit in casa mea unde ma simt ca acasa desi ii lipseste caldura specifica unui camin; dar faptul ca in ultimele luni am trait mai mult decat in ultimii 5 ani, ma indreptateste sa o cataloghez drept oaza mea de liniste.

M-am gasit gandindu-ma ca superficialitatea si frivolitatea de care noi oamenii dam dovada m-ar fi tinut departe de toate bucuriile pe care am inceput sa le descopar de curand. Eu si cu el…traim in lumi diferite desi principiile noastre de baza se aseamana enorm; simtim la fel dar pe fondul unor experiente diametral opuse, eu am invatat , el a invatat ca nu e de-ajuns doar sa inveti, eu am trait experiente din cele mai complexe, el a trait; eu am iubit, am suferit, am plans, am ars de dor…el nu a simtit complet. Ne dorim aceleasi lucruri desi intre noi sunt intrebari si presupozitii ce se bazeaza pe incadrarea intr-o anumita tipologie. Nu il pot descrie…simt ca orice cuvant as alege nu poate ingloba toate caracteristicile care ii dau o stralucire aparte si fac din el un tip de care mi-e teama ca ar putea sa ma faca fericita.

Am vorbit cu ea…am realizat ca mi-a fost dor…mi-a zambit si mi-a spus ca e fericita. Am simtit ca viata mea ar putea fi completa dar imi este frica sa admit cu voce tare, imi este frica sa nu fie doar o iluzie si sa dispara de indata ce o constientizez. As vrea sa stiu ca nu timpul este responabil pentru acest eveniment, intrucat mie nu mi-a folosit la nimic sa il las a treaca. As vrea sa cred ca a fost o ratiune mai presus de constientizarea unui esec, ca dorul de mine, de noi a facut un pas spre recuperarea unei povesti pe care am crezut-o indestructibila.

Ma regasesc mai implinita dupa aceste 2 zile, mai completa, mai puternica si mai dornica sa-l iubesc. Vreau sa ma indragostesc de el din nou. Vreau sa ma faca sa simt ca el este pentru mine.

Teatru

Imi place la teatru. Este unul dintre locurile in care par sa levitez. Simt ca parasesc lumea reala si ma transpun in povestile altora. Atunci cand vad actorii atat de aproape de mine, oameni ce isi expun sentimentele, isi daruiesc sufletul uitand de ei si de problemele din sfera cotidiana, ma resimt…imi imaginez ca traiesc si impartasesc propria lor experienta si rad si plang cu fiecare crestere a intensitatii din tonul lor.
Oamenii de la teatru par sa aiba o anumita stralucire, par sa fi descoperit un mecanism de intoarcere la valorile primordiale si par sa isi doreasca sa evadeze. Suntem toti dornici sa depasim aceasta sfera a vietii in care traiul in comun ne indobitoceste, ne face sa vedem si sa tindem numai spre lucruri materiale, sa nu mai apreciem efectul unui zambet, unei atingeri, unei mangaieri. La teatru suntem obligati sa stam unul langa celalalt si sa ne lasam sufletul liber; pentru cateva ore suntem din nou noi…aceasi care am fost dintotdeauna; suntem deschisi, angrenati intr-un monolog intim din care trebuie sa ne dorim sa nu mai iesim decat atunci cand suntem satisfacuti de noi.
La teatru suntem vulnerabili, nu stim ce va urma dar dorim cu orice pret sa se intample ceva care sa ne marcheze, care sa ne trezeasca din rutina care ne-a acaparat sufletul si tot nu e satisfacuta pana cand nu ne ucide orice urma de speranta. Suntem dispusi sa renuntam la tot ce avem pentru a reface atmosfera timpurilor in care simteam ca nu vom uita niciodata sa iubim. Suntem avizi dupa iubire, dupa simtire, dupa pasiune. La teatru vedem toate aceste lucruri si dorim cu disperare sa atingem, sa simtim, sa cream un transplant de iubire, de suflet deschis si capabil de trairi care sa ne intoarca la lucrurile esentiale.

La teatru vine si el. La teatru stam unul langa celalalt, nu avem contact vizual direct, dar stiu mai mult decat oricand si oriunde ca el este acolo, ca ma priveste, ca isi doreste, ca incearca…este tot ce conteaza. Imi place la teatru…stiu ca pot exista momente magice, simt ca mana lui este indragostita de mana mea, ca incearca sa o protejeze si sa o incalzeasca, sa o aduca la o temperatura perfecta pentru atingerea lui.

La teatru nu este zgomot; si chiar daca nu vorbim, soptim si soaptele lui imi ivadeaza intimitatea, imi intrerup procesul de meditatie, cuvintele lui se rostogolesc in mintea mea si coboara direct spre suflet. El vorbeste…eu nu il mai aud…ma intreb : cum ai facut sa te simt? Cum ai putut sa imi invadezi trupul si sufletul intr-un timp atat de scurt si sa ma faci sa ma indoiesc de lucruri traite, asumate, consumate, si sa ma faci sa zambesc doar cand ma gandesc la tine. Tu te uiti la mine, astepti un raspuns, revin desi zambind, iti strang mana, as vrea sa te sarut dar suntem la teatru…ma abtin, respir, ma gandesc ca ador aceasta clipa, ma indragostesc inca un pic, te privesc si iti raspund fara sa stiu cu adevarat ce m-ai intrebat, dar cu o precizie fara cusur, astfel incat sa nu realizezi cat de mult traiesc si ard in mine.
...imi place la teatru

Clipe

Vreau sa pot sa iti spun cu voce tare tot ce simt, ce cred, ce traieste in mine; imi doresc sa exprim in cuvinte frumoase trairi intense;vreau sa pot sa desenez cum cred ca este forma ochilor mei atunci cand te privesc, zambetul care nu stiu daca exprima nici macar o mica parte din bucuria ce imi invadeaza sufletul atunci cand ne regasim povestind teme lipsite de actualitate doar pentru a putea trece peste aparente si a ne putea cunoaste prin intermediul povestilor celorlalti…la naiba, ma faci sa cred ca ar putea exista un final fericit. Oare esti constient de efectul pe care il are privirea ta cand ti-ai dori sa ma ai?! sau de sunetul respiratiei tale atunci cand calatorim impreuna spre o destinatie noua. As putea sa spun totul, sa ma dezvalui tie, sa ma daruiesc in intregime dar normele morale cumulate cu inferente ma aduc cu gandul la un prezent in care tu si cu mine nu am putea convietui intr-o lume dominata de bataia altor inimi. Nu sunt morala, incerc doar sa ma feresc de reversul acestei linisti, adulmecandu-ti parfumul si promitandu-mi ca nu voi renunta asa usor la partea cea mai buna din mine, cu toate ca stiu ca nu imi este de folos daca doar eu o simt.

Imi doresc sa ma vezi asa cum cred eu ca sunt; uneori simt ca ai reusit….si nu ai plecat, si nu ai fugit…ai ramas aici si pare chiar sa iti placa. Ma surprinzi, ma emotionez, rosesc, zambesc, simt…te simt ca si cum ai fi in permanenta in mine. Am crezut ca ma cunosc si nu o sa imi pot depasi limitele trairilor, ca nu se poate mai mult decat a fost, decat am trait, decat am visat. E minunat felul in care ma faci sa simt si cel mai bun lucru este ca afara inca nu s-a innoptat.

Asta este astazi si stim ca pana maine atatea se pot schimba…dar as vrea sa avem mereu aceste clipe si acele clipe

Franturi din ianuarie

Am inceput sa scriu gandindu-ma ca asteranandu-mi pe hartie gandurile imi va fi mai usor sa ma accept, sa ma privesc prin prisma rece a obiectivitatii si sa inteleg mai bine ce as putea face pentru a nu mai repeta greselile din trecut.
Nu pot afirma ca am o poveste, ci mai degraba franturi de poveste apartinand parca altor relatii –unele sanatoase, altele mai degraba menite sa ulcereze pana la hemoragie. Mereu m-am intrebat ce o sa devin cand voi creste mare;chiar si acum cand dupa normele societatii sunt catalogata a fi o persoana matura, ma framanta intrebarea pe care am auzit-o cu totii de mii de ori copii fiind. Simt ca sunt momente in care am capacitatea sa vad jumatatea plina a paharului, in care sunt constienta de devenirea mea atat profesioanla cat si cea privita din unghiul feminitatii; si sunt acele clipe in care simt ca nimic din ce am nu imi apartine cu adevarat, ca sunt doar luate in rate iar dobanda creste pe masura ce sentimentul de apartenenta devine mai pregnant. Uitandu-ma in urma, cand nu stiu dupa ce norme imi conduceam existenta, imi amintesc ca vroiam sa devin doctorita –mi se pare o alta realitate, intrucat urasc tot ce tine de ace, sange, sunt usor ipohondra si ma inspaimanta gandul ca as putea ajunge intr-o zi in spital…asadar inca un vis care a murit chiar inainte de a ajunge macar in stadiul de plan. Astazi nu mai pot afirma cu atata usurinta ca vreau sa devin “X”; intrucat in viata am invatat ca lucrurile pe care ti le doresti trebuie spuse cat mai diplomatic, cat mai nedeslusit cu multe intelesuri si o mie de interpretari, cu ascunzisuri si dedesubturi pentru ca societatea in care ne aflam a devenit , putin spus superficiala, si lupta pentru idealuri se da in afara arenei, fara sa repecte nici macar regulile bunului simt. Astazi am invatat sa spun ca vreau sa devin o persoana apreciata de cei din jur (fara sa stiu clar de catre cine si in ce fel), o femeie independenta (dar mai mereu singura), cu o cariera in plina ascensiune (domeniul fiind aleatoriu), fara compromisuri (de parca ar fi posibil asa ceva; pana si in vise facem compromisul de a reveni la realitate). Astazi am invatat sa ma ascund atat de bine, incat sunt zile in care nici eu nu mai stiu cine sunt in ziua respective, care din cele “n” eu sunt astazi , ca sa stiu sa nu imi aplic machiajul gresit.