Timpul

Incerc sa imi explic ratiunile care au stat la baza alegerii temei mele pentru lucrarea de licenta – timpul ca si componenta a comunicarii nonverbale, ce m-a facut atunci sa incerc sa descifrez aceasta enigma; cum interpretam si pretuim timpul prin intermediul comunicarii nonverbale. Mereu am considerat ca lucrurile se succed cu o rapiditate invers proportionala cu trairile pe care le avem vis-à-vis de situatia respectiva si ca cel mai bun prilej de a te bucura de un eveniment este sa ajunge sa il traiesti, sa il simti prin toti porii inainte ca acesta sa se petreaca, pentru ca nu exista senzatie mai intensa decat expectativa, cu improbabilitatea si nesiguranta finalitatii sale. Mereu am considerat ca timpul poate fi de partea mea, atata cat pot sa ma bucur se scurgerea lui in trairi si nu in secunde, si din fiecare zi trecuta sa fac o celebrare a sufletului meu, imbogatit inca putin cu hrana spirituala.
A trecut aproape o luna; gandindu-ma in termeni practici si punctuali o luna este o unitate ce pare utilizata mai degraba sa masoare intervale de timp pentru valabilitatea produselor alimentare, si pare sa aiba sens numai de la 24 in sus; si totusi in termeni imateriali consider ca a fost cea mai frumoasa luna februarie pe care am trait-o pana acum, desi am inceput anul pierzand. In acest interval am descoperit lucruri si oameni deosebiti, i-am privit si i-am analizand incercand sa inteleg ratiunea fiecaruia de a-si ascunde trairile si de a purta o masca din dorinta de a nu-si etala sufletul. Intr-o luna am ramas fara cuvinte de doua ori, am zambit in fiecare zi si am recitit la nesfarsit cuvinte moi.

Mi-e dor de mare

Astazi nimic nu mai este la fel ca ieri. Astazi m-am trezit trista, cu sufletul greu si cu mintea in o mie de locuri pe care as vrea sa le populez, sa le secatuiesc si apoi sa plec mai departe, adunand in mine toate bucuriile si mai ales tristetile celorlalti. Astazi contrastez cu orice urma de soare care imi mangaie trupul si imi accentueaza trasaturile, care ma incalzeste superficial si imi promite ca va straluci in fiecare zi mai tare si mai tare pana cand ma va gasi plangand de fericirea ca el va fi mereu aici si eu voi deveni umbra lui.
Stiu ca voi mai suferi, probabil si mai tare si imi voi imbogati gama de sentimente plumburii cu diferite nunante de gri, si ma va durea, si lacrimile imi vor invada inima si voi incerca sa imi explic de ce. Sper doar sa pot fi fericita pentru ca voi putea simti; este tot ce imi doresc, este tot ce sufletul imi cere, infometat de fiecare senzatie de bine si rau, de fiecare atingere si sfasiere, de fiecare prim-sarut si despartire. Stiu ca nimic nu este intamplator si ca mereu exista reciproca la orice actiune a noastra si ma simt pregatita sa obosesc de dor.
Probabil nici acum nu va fi pentru totdeauna, probabil ca ne vom dezamagi, probabil ca in incercarea de a nu face aceleasi greseli vom uita sa traim, vom uita sa ne iubim pana la extenuare si sa mai lasam si pentru maine…si vom uita…si ma vei uita si ne vom uita. Si vom trece nepasatori prin viata, lasand povestea noastra intr-un trecut pe care nu vrem sa il recunoastem, vom renega orice urma de simtire, de inceput de dragoste, de vise, de sarutari patimase si caldura trupurilor noastre. Si cand ma gandesc cum te privesc acum…si cum ma saruti acum… parca nu as vrea sa parasesc acest timp si sa raman mereu intr-un spatiu al nostru in care sa refacem la nesfarsit bucuria inceputului.
Mi-e dor de mare, mi-e dor de sarea care ma strange, mi-e dor de mine in valurile marii, in noptile ce par fara sfarsit, mi-e dor de sufletul meu la mare. El e cel mai fericit acolo.
Astazi simt ca nu vreau sa te vad; simt ca as putea sa ma dezvalui tie in intregime si imi este teama de mine; astazi simt ca trupul meu a inversat ziua cu noaptea…la pranz am trairile din noapte, spaimele au disparut, senzatiile ating cote maxime, simt ca pot face orice, dar nu stiu daca sunt acolo unde ar trebui.


“In ochii tai rade marea
In ochii tai e ninsoarea
In ochii tai este soare
In ochii tai este zarea

-Nu-i asa c-o sa m-ajuti sa evadez?
-Trupul meu este soseaua ta spre infinit.
-Nu-i asa c-o sa m-ajuti sa mai visez?
-Ochii mei te vor visa la nesfirsit.

In ochii tai sunt si eu…”

A venit primavara

Ma simt ca intr-un vis din care sunt increzatoare ca nu o sa ma trezesc prea curand. Nu am o certitudine, nu stiu daca este un presentiment, sau intuita care imi spune ca voi mai continua sa savurez clipe din acest miraj cu care am inceput sa rezonez. Am pasit timid la inceput, am simtit ca este vorba de nisipuri miscatoare, ca ma aflu in fata unui alt inceput ce va dura doar cateva zeci de ore, ca sufletul nu imi va avea puterea de a intelege un el pe care nu l-am intalnit niciodata si nu ii va lasa nicio sansa de izbanda dupa o prima si ultima noapte. Nu am crezut ca dimineata va veni mai devreme decat am sperat, intr-o zi in care m-am trezit linistita si cu sufletul usor, intr-o noapte in care singura preocupare era fericirea altora si nicidecum sufletul meu.
Sunt in visul meu, sunt fericita de cele mai multe ori, simt ca pot zbura fara sa privesc de deasupra, simt ca ma pot bucura de momentele de liniste cand vorbeste el, ca primavara poate veni si in Ianuarie, ca este minunat sa zambesti fara motiv si sa simti o durere usturatoare in stomac atunci cand ne despart cateva ore.

A fi sau a nu fi

Cei din jurul meu imi spun ca sunt indragostita. Mie mi se pare ciudat...nu stiu ce m-ar putea trada sau daca as avea ce sa tradez. Nu sunt convinsa ca este adevarat; mi se pare atat de departe de realitate incat simt ca lumea m-ar putea confunda. De cand ma stiu am fost o persoana cerebrala dar mereu cu dorinta de a-mi pierde capul intr-o zi; imi calculez fiecare miscare dar tanjesc dupa actiuni necontrolate, impusuri de moment care sa imi reaminteasca ca sunt vie si uneori penibila.
Imi imaginez o persoana indragostita: zambeste fara sa vrea, fara sa stie, ascunzand in zambetul ei sarutarile patimase din noapte, dorinte impartasite in paturi moi, imbratisari scaldate in primele raze de soare si un dor ce adoarme de fiecare data cand este sarutat pe ochi, pentru a se trezi si a mistui fiinta cand el este departe. O persoana care face din fiecare moment al zilei o celebrare pentru anticiparea serii ce va urma, a carui suflet canta melodii siropoase, a carui ochi povestesc dragoste, a carui trup intinereste la fiecare dorinta de a pasi, o persoana care emanana candoare si care te cucereste cu fiecare gest.
Eu zambesc doar cand ii recitesc mesajele, imaginandu-mi-l pe el cand le scria, cand ii aud vocea sau cand il privesc. Il privesc asa cum mi-as dori sa fiu privita eu; il privesc cu imaginatia care imi tradeaza dorinte ascunse, il privesc cu sufletul pe care as fi capabila sa renunt sa il mai imprumut, daruindu-l lui - daca as stii ca vom avea intotdeauna sarutul de dimineata.

Dimineti

Ma resimt in absenta zilelor cu soare care imi mangaie privirea inca dinainte sa ma trezesc. Zilele acestea ma trezesc din cauze ce tin de indatoriri mai degraba sociale decat legate de instinctul de supravietuire. Sunt sensibila in functie de pozitia soarelui in raport cu norii. Ma bucura acele dimineti in care camera pare neincapatoare pentru astrul ce pare sa imi invadeze intimitatea si sa puna intr-o lumina calda trairile si pasiunile petrecute tarziu in noapte. Imi plac diminetile care imi trezesc in suflet dorinta de a trai, mai presus de orice sentiment; in care o singura melodie imi domina intreaga zi. Dimineti in care zambesc fara sa ma gandesc la ceva anume, dimineti in care stiu ca va trebui sa fac cafea...pentru el, fiindca eu nu beau aproape niciodata. Imi place sa fur cateva minute din pozitia soarelui si sa il asez intr-un loc din care sa lumineze fata iubitului meu, adormit inca, plecat in lumea fantasmelor, sa imi imaginez expresia somnoroasa cand il va trezi sarutul, sa facem dragoste in lumina aceea, sa ne imaginam ca timpul este de partea noastra si ca ne invartim mereu dupa soare, pentru a fi mereu in lumina.
Au fost dimineti in care soarele rasarea din mare si ma amageam ca traiesc o mare iubire, ca soarele imi este martor; dar nu faceam decat sa inghet de frig intr-un loc in care razele soarelui nu faceau decat sa potenteze mizeria si betivii, iar iubirea mea probabil contoriza numarul de ore de somn pe care le va recupera.
Au fost si dimineti in care muntii incercau sa ascunda pana in ultima clipa razele soarelui insa mereu iesea invingator, stralucind parca si mai puternic, demonstrand crestelor ca el este deasupra tuturor. Patul cald si ceaiul aburind nu au facut decat sa intregeasca peisajul acesta de poveste in care zapada scartiaie sub picioare ca in copilarie iar oamenii de zapada par chiar vii. Si atunci am crezut ca va fi pentru totdeauna.
Acum imi doresc dimineti traite in continuarea noptilor, dimineti in care trairile sa nu se estompeze ci soarele sa fie martorul promisiunilor facute cu cateva ore inainte de ivirea lui. Imi doresc ca el sa fie acolo, sa ma sarute inainte sa ma dezmeticesc, sa ne imbratisam pana cand simtim ca nu mai avem aer si atunci sa ne sarutam, mai tare ,mai apasat, mai dureros, pentru a alunga orice tristete si orice inceput de dez-indragostire.

Simt

Mi-e frica ca nu voi mai putea scrie…in aceste moment reprezinta refugiul meu. Am ales viata si am ramas singura. Daca as fi ales sa tariesc in continuare o viata care nu imi mai apartinea si care ma conducea spre un sir infinit de compromisuri si zile traite numai dupa lasarea intunericului si de cele mai multe ori in vise, probabil as fi avut parte de caldura si intelegerea lor. Probabil era mai comod sa fim patetici impreuna si sa gasim numai solutii nerealizabile, decat sa luptam pana la capat pentru a ne recastiga sufletele. Sunt linistita dar abandonata. Ma simt libera si nu am cu cine sa impartsesc acest sentiment de eliberare. Pot face orice si totusi oamenii pe care m-am bazat mereu, au disparut. Ma gandesc ca este inuman ca ei sa fi fost alaturi de mine doar in cadere. E nefiresc sa fi incetat sa ma iubeasca doar pentru ca am ales sa ma bucur de restul vietii mele. Sunt trista cand ma gandesc ca nu am cui sa descriu trairea ce imi mistuie stomacul, fluturii care asteapta primavara pentru a putea zbura, zambetul cu care ma trezesc in ultimele zile si pe el caruia ieri i-am spus buna dimineata pentru prima data.
Oare e prea mult? Oare hotararile mele afecteaza atat de mult sentimentele ce ne-au legat? Eu ma simt aceasi doar imbunatatita si cu sufletul usor. Am iubit, am fost iubita, m-am daruit dar nu in intregime si am suferit pentru fiecare in parte. Am incercat sa ii inteleg, desi eu am ramas mereu neinteleasa, mi-a fost dor, am asteptat sa imi treaca si acum am nevoie de ea. Am nevoie de ea in fiecare zi, dar mai putin cu zi ce trece si ma tem ca nu imi voi mai aminti ce anume imi lipseste de la ea, intrucat viata mea pare sa fi intrat intr-un loc insorit. Ma cuprinde teama cand ma gandesc ca nu ar merita…ca nimic nu este intamplator si ca oamenii pur si simplu se uita.
Incep sa traiesc in noua mea viata, in care sunt doar eu si familia mea, incep sa simt lucruri pe care mereu le-am dorit, incep sa imi accept varsta si sa ma imprietenesc cu mine…mi-e teama ca voi reusi si ca nu voi avea nevoie de nimeni in plus. Mi-e teama ca Ea va veni prea tarziu. Va pierde exact inceputul…si nimic nu se compara cu inceputul.

Me & my heart got issues

M-am trezit cu gandul la el. Am dormit foarte putin in ultima vreme, incercand sa ne sufocam reciproc cu intrebari, curiozitati, saruturi si mangaieri, sa ne stoarcem reciproc de dorinta de a nu ne dezlipi trupurile necunoscute inca. E una din acele zile in care as imbratisa pe toata lumea si as zambi atat de dragut incat sa simt ca toata lumea intelege si imi impartaseste starea de spirit. Cred ca sunt vesela…probabil exista o corelatie si cu primii ghiocei pe care i-am vazut astazi. Simt ca trebuie sa ma trezesc, sa inspir adanc si sa tin aerul in plamani pana cand voi ameti si voi incepe sa respir intr-o alta dimensiune unde nu exista negativism si toata lumea pluteste. Nu stiu exact in ce clipa l-am privit mai atent si am simtit…eram acolo cu totul. Daca as incerca sa ma opresc din teama aceasta dupa timp, probabil as putea sa ma bucur mai mult de clipe si nu doar de amintiri. Este portita care imi arata cat de frumos si simplu ar putea fi totul, si imi da posibilitatea sa intorc capul si nu uit ce am lasat in urma. Dar afara e aer de primavara, cui ii mai pasa de trecut? Ma pregatesc sa inspir…

Dansam?

Sunt inconjurata de numele lui. Credeam ca este un nume rar si ca am fost norocoasa ca eu sa il cunosc. Dar odata cu finalitatea povestii noastre, probabil au iesit la suprafata atat lucrurile care nu numai ca nu il faceau unic, dimpotriva chiar banal si superficial, ci si detinatorii aceluiasi nume. Ii privesc…ma gandesc daca li se potriveste numele. Ma gandesc la el. Sunt atat de diferiti si totusi poarta acelasi prenume, a carui semnificatie este departe de intruchiparea fiecaruia dintre ei. Ma gandesc ca judec oamenii fara a-i cunoaste… eu care nu simt nimic fata de felul in care ma apeleaza oamenii. Nu ma aflu deloc in pozitia potrivita. Incerc sa imi concentrez privirea spre altceva,sa ma gandesc la lucruri mai placute si imi dau seama ca am uitat de el. L-am uitat; chiar si daca numai pentru cateva clipe, el nu imi mai invada trupul, mintea si inima; aveam judecata limpede. M-am trezit singura intr-un cerc de oameni care imi zambeau cald desi era pentru prima data cand ii cunosteam. Si o persoana noua langa mine care ma imbratiseaza cu privirea. Imi place, incerc sa ma las cuprinsa in stransoare, sa ii sustin gandurile si sa ma conving ca ma pot vedea alaturi de el pe malul marii intr-o dupa-amiaza tacuta. El are un nume nou pentru mine, 2 silabe, un clinchet scurt si un zambet fara subintelesuri. Ma gandesc ca ar putea sa mearga. Ii trec repede in revista defectele, ma simt descurajata pentru ca le observ dar ii zambesc si ma gandesc ce ar face daca ar stii ca m-ar putea avea pentru totdeauna? S-ar speria si ar pleca fara sa isi mai aminteasca de existenta mea, sau dimpotriva, ar invada fiecare particica din mine cu sarutari si promisiuni tacite ca lucururile vor fi si mai bune decat imaginatia. Ma sperie gandul ca simt atatea lucruri in timp ce cei 2 purtatori ai numelui isi saruta prietenele…pe scena se aude clar “I loved an angel instead”, incaperea incepe sa se micsoreze, nu seresc ceai cald acolo, fumul imi invadeaza gandurile si el imi spune: Dansam? …Accept...

Parfumul lui

...lucrurile pe care mi le-am dorit. Intotdeauna acestea vin mereu mult prea neasteptat, si oricat de pregatita as fi sa infrunt o noua poveste de iubire, aceasta ma copleseste inca inainte sa stabilim ca suntem impreuna. Ma aflu intr-o situatie in care nu am mai fost niciodata; ne-am intalnit intr-un loc in care ideile preconcepute par sa contrazica sansele de izbanda ale unei relatii si am ramas amandoi surprinsi de viitorul care ni s-ar putea deschide daca am avea curajul sa tragem adanc aer in piept si sa ne luam de mana. Mi-e frica de ceea ce ar putea sa devina senzatia de bine pe care o simt atunci cand sunt cu el, cand il sarut sau cand sunt mult prea aproape incat cand ii pot simti parfumul. Ma tem sa ma las descoperita, mi-e frica sa nu ma mai joc, ma inspaimanta gandul ca ar putea fi sincer , transparent si dornic sa stea si nu sa fie mereu in trecere. Mi-e teama de amprentele pe care iubirile mele le-au lasat, de neputinta pe care mi-au creat-o in a deveni imuna la acceptarea complimentelor. M-am analizat de-alungul timpului atat de bine incat mi se pare nefiresc sa nu stiu in fiecare secunda ce ar trebui sa simt, cum ar trebui sa il privesc si sa nu ma gandesc la toate lucrurile pe care el incearca sa le ascunda fata de mine; probabil ar trebui sa incerc sa ma eliberez si sa ma bucur de parfumul lui.