un exercitiu de imaginatie

bucuria pe care o resimt atunci cand descopar un blog pe gustul si sufletul meu este nemarginita. Simt ca il cunosc pe autor, ca reprezint o parte din viata sa si ca unele povestiri parca le-am fi impartasit impreuna. Nu stiu in ce masura se aplica reciproca.
Am incercat sa fac un exercitiu de imaginatie dorind, fara sa cunosc insa tainele ascunse ale unor tehnici potrivite, sa ma detasez, sa devin obiectiva, critica si sa ma vad din postura unui necunoscut. Rezultatul este neconcludent si probabil il voi relua.
Nu stiu cum si-ar putea imagina o persoana propria-mi persoana, plecand bineinteles de la aspectul fizic si pana la cele mai ascunse cotloane ale spiritului.Imi place sa evadez! sa sparg rutina conceptelor si sa merg catre imagini, caci ele sunt nemarginite si se pot combina in mii de feluri fara a le fi pusa la indoiala veridicitatea. Si atunci cat de adevarata pot fi? cat este adevar, cat este fictiune si cat este dorinta in ceea ce scriu? te intreb si ma inteb. Fictiunea sa fie doar un penume pentru dorinta sau aceasta este doar un rod al imaginatiei mele dependente de lumina zilei?
cat de bine ar semana potretul tau robot cu realul din spatele tastelor? oare exista corelatii ridicate intre aceste 2 variabile?
eu nu ma pot proclama iar tu nu mai stii acum, te indoiesti de mine si de tine. Oare acesta este scopul meu pe care nu il constientizez? sa ma indoesc ca sa simt ca exist? nu e oare de ajuns sa ma ciupesc?!
nu stiu, te intreb!

un deceniu de scris

ma gandeam ca ar fi fost mai inspirat la reuniunea de 10 ani sa spunem fiecare cu ce am ramas din perioada aceea. Ce pretuiam atunci si ce pretuin acum, dupa 10 ani. Eu as fi raspuns: scrisul si prin el sufletul. Scrisul este cel care mi-a fost si prieten in cele mai grele momente, ajuntandu-ma sa ma descarc intr-o maniera mult superioara unor jigniri sau lacrimi, ajtandu-ma sa creez ceva superior mie si care sa dainuie undeva intr-un raft imaginar sau virtual peste ani si ani reamintindu-mi la cerere ceea ce simteam si eram odata. Insa scrisul mi-a fost si cel mai necrutator dusman punandu-ma fata in fata cu mine, a fost oglinda implicita a tuturor proceselor mele cognitive etaland o alta personalitate decat cea pe care o port pe timpul zilei sau in cercurile mari. Cuvintele m-au dat de gol si m-au lasat mai mult decat dezbracata in cele mai neinspirate momente - la acel timp, acum stiu ca totul a avut o semnificatie mai adanca decat as fi crezut vreodata, m-au pus sa verbalizez ganduri ascunse si m-au facut martor al unor intamplari ce par sa nu mi se fi petrecut mie si totusi ele exista. Dar voi pretui intotdeauna literele, contextul frazele dar mai presus de toate - semantica si reconstructia unui timp pe care eu nu l-am mai inclus in memoria de lunga durata. In schimb am vorbit despre lucruri haioase, lucruri care ne-au atins intr-un mod placut, da, suntem tentati sa retinem mai mult ce ne-a facut placere nu ce ne-a durut incat aproape am simtit ca incetam sa mai pulsam. Despre aceste lucruri nu am scris niciodata si nu sunt un om trist, poate cel mult melancolic insa nu este o scuza. Mi-as fi dorit sa stiu ce a pastrat fiecare timp de 10 ani, probabil este ceva definitoriu, ceva pretios, deci ceva important dar poate mult prea personal pentru o asemenea zi torida de Iunie.

despre timp

Am invatat ca timpul se masoara in ore, minute, zeci de minute, secunde , secole uneori si ani. Ce frumos si simplu,nu-I asa? Pana aici nimic complicat, nimic care sa afecteze structura noastra cognitiva si felul in care ne categorizam notiunile abstracte. Dar ce se intampla cu acel timp care nu poate fi masurat cu niciun dipozitiv tehnic de marimi macro sau micro? Cu tot avantul acesta de tehnlogie nano? Cu timpul pe care niciun iphone,ipad, i-ce vrei tu nu-l poate masura? Este timpul Acela pe care nici nu il poti desparti in silabe, nici nu il poti defini uneori iar alteori nici nu il poti imagina. Timpul la care ma refer cand spun “de ultima oara” ,“de data trecuta”, “de atunci” timpul acesta pe care nu il pot preciza fara celalalt. Timpul acesta care fara de celalalt nu are nicio valoare. E insuficient si fara rost sa il stiu doar eu, doar ea sau doar el. Fara un altul el nu are nicio valoare. Fara cineva care sa stie exact despre ce vorbesti atunci cand spui un simplu “atunci” sau cand spui “stii tu cand”. Cum putem masura acest timp? Acest timp care fara de celalalt dispare si moare odata cu el? Si atunci cu ramane cu mine? Cu tine? Cu el? Cu ea ? daca el/ea/dispar? Unde se duce acest timp? Cine il fura? Cine il detine? Il avem amandoi dar numai atunci cand ne vedem, altfel el nu exista. E interesant cum din ceva mort,latent, fara viata, intr-o singura clipa in care ne intalnim reinvie un timp care pana atunci parea ca nu exista. Si cat timp din acesta va mai trece pana la urmatorul timp viitor? Cat trebuie sa stea mort acest timp ca sa reinvie? Dar vorbesc singura despre ceva ce nu exista decat daca mai stie cineva… Si din pacate cineva nu stie.

carne contra naturii

Inca nu reusesc sa inteleg de ce oamenii nu vor sa asculte. Ei aud insa, cuvintele, sunetele si semnificatiile lor nu trec prin filtrul gandirii ajungand astfel la o concluzie justificata, inainte de a spune “NU” fara sa stea pe ganduri. Incerc sa ii ajut pe cei care imi cer sfatul in ceea ce priveste alimentatia, insa mereu ma lovesc de acelasi raspuns “eu fara carne simt ca nu ma satur” sau “mi se face foame rapid daca mananc doar salata”. Este incredibil pentru mine sa primesc acest raspuns; este chiar de domeniul fantasticului tinand cont ca in aceasta perioada piata geme pur si simplu de bunatati. Culori vii, proaspete, aromate stau gata sa fie luate acasa si savurate in mai multe clipe. Dar nu! Oamenii nu doresc sa stie puterea miraculoasa a plantelor, efectele si minunile pe care ele le infaptuiesc prin simpla lor ingerare. Ei sunt orbiti de prejudecatile si reclamele tv potrivit carora daca nu mananci lapte nu ai calciu si daca nu mananci un piept de pui sau ceva carnita nu ai proteina in corp. NImic mai fals si spun acest lucru , atat cu mana pe inima, precum si cu analizele la vedere. Nu mananc carne de 3 ani de zile si aminoacizii mei /proteinele sunt cum nu se poate mai bune si la nivel normal. Bineinteles ca mananc proteine vegetale din nuci, seminte de in,susan, quinoa , germeni de grau, dovleac si floarea soarelui, care contin si omega 3 si omega 6. Sanatate curata, nu altceva. Nu mai spun ca nu trebuie gatite si au un gust mult ai agreabil decat orice carnita de la magazin. In plus, nici restaurantele nu inteleg conceptul de vegetarian, nu mai spun de cel raw-vegan. Sau cel putin nu in acest oras. Pentru o seara la un restaurant de **** se recomanda ca meniu vegetarian multe branzeturi, cascaval pane si multe legume la gratar! Si ma intreb, ok, dar unde sunt vegetalele din meniul vegetarian? Sunt la desert sau azi nu?! Iar frunzele de salata sunt doar pentru a decora frumos o friptura bine facuta? Oare de ce suntem atat de indoctrinati incat sa credem ca totul se reduce la animale? Nu este suficient ca le imitam foarte bine, trebuie sa la mai si mancam? Traim intr-o lume atat de libera si totusi informatia este prima care lipseste. Nu este sufiecient sa credem ca daca o eticheta nu are E-uri pee a este si buna si ne va face sanatosi. Sa nu mergem pe principiu, este ok daca nu ne face rau si sa nu ne intrebam ce ar trebui sa mancam sa ne faca bine? Zilnic suntem expusi la poluare, fie ea de orice natura, ingeram kg intregi de praf intr-o viata, toxine de la tutunul nostru sau al vecinului si atunci de ce sa nu ne facem mai bine noua insine? Sa stim ce sa alegem sa ii dam organismului necesarul de care are nevoie sa fie mereu tanar si nu doar sa il facem sa functioneze; iar atunci cand are momente de salbiciune s ail bombardam cu antibiotice? De ce nu vrem sa stim ca pana si papadia pe care calcam are atat de multe beneficii pentru noi, daca o luam si o mestecam lenes? As implementa o materie, in locul Latinei, sau al Astronomiei sau al unei materii ce nu ne foloseste decat 1% in viata celor fara pasiuni ascunse, in care sa invatam beneficiile plantelor, remedii naturiste pentru minte si corp. Terapii cu plante, cu culori, cu muzica. Am aduce un plus atat naturii cat si noua. Ma intreb doar, de ce?

Nu e niciodata prea tarziu

Mi-au trebuit 28 de ani sa intelg un lucru pe care doar il banuiam insa cum intotdeauna "mie nu mi se poate intampla"a fost nevoie de putin mai mult timp sa mi se dezvaluie contrariul. Mama nu m-a invatat, in familie am vazut insa nu mi s-a explicat, eu am cautat mereu exceptii de la regula, insa el mi-a zis-o clar si raspicat. Si in naivitatea mea si in dorinta de a pastra lucrurile intacte si momentele trecutului glorioase, am negat vehement de fiecare data cand o situatie de viata sustinea aceasta teorie: cum in viata oamenii se triaza. Sunt de parare si voi fi pana cand voi inceta sa imi recunosc propriul nume, de parere ca esenta fiecarui individ ramane nealtaerata de-alungul vietii sale, omul se cizeleaza, se modeleaza, se ajusteaza, se reinventeaza cand este cazul, insa nu se va schimba radical niciodata si sub straturile groase cladite de el, despuindu-l ca pe o gaina de pene, vom rasufla usurati ca am regasit cunoscutul. Si viata mi-a demonstrat-o, la inceput cu cateva palme razlete, usor resimtite de obrazul meu, inghetat din cauza climei de munte, insa cand au devenit adevarati pumni, nu am mai stiut cum sa ii ignor si a trebuit sa capitulez, sa ridic steagul alb si sa accept infrangerea. Unii pleaca, altii vin, insa cantitatea nu este aceasi, dar am fost un caz fericit si calitatea a ramas nealtarata, imbunatatindu-se simtitor in unele momente. Am pierdut o prietenie ce dura de peste 10 ani insa am regasit persoane gata sa isi creeze un nou trecut alaturi de mine. Am pierdut amici de weekend, cunostinte si colegi de munca insa viata mea pare mai plina ca niciodata si mai animata decat in cele mai colorate imagini din trecut. Am reusit sa ma impac cu mine, intr-un final, datorita unei simple intrebari, atat de simpla incat am parut cea mai mare proasta de pe planeta fiindca nu m-am gandit eu la ea intai, insa m-a eliberat. M-am eliberat! Renasc acum in fiecare zi si ma recladesc. Sunt inconjurata de oameni noi, oameni buni, care vor sa imi fie alaturi pentru ca asa vor ,nu din pricina unei conjuncturi, fie ea legata de serviciu, de familie sau de scoala. Iar oamenii care conteaza sunt aici, nu acolo si nu vorbesc de distante fizice. Inca o lectie invatata! mai pe burta asa si cu multe lovituri de tocul usii.

Return to innocence

De 8 luni se intampla minune aproape zilnic in inima mea; de la prima silaba la primul zambet; de la prima atingere si pana la prima imbratisare..urmeaza primul sarut; il astept cu aceasi nerbadare cu care asteptam sa vina vacanta mare . Dar pe 5.04.2012, o zi de Miercuri la inceput de primavara, Mara a facut primii pasi. Am crezut ca este un vis, inca mai zambesc la amintirea recenta a primilor ei pasi in viata. Nu a mers de-a busilea, nu s-a tarat, pur si simplu a pasit si nu cu un singur picior ci cu amandoua, ca o adevarata experta ce nu astepta decat o zi frumoasa pentru a-si etala mersul leganat si sustinut de mainile mamei ei. Pentru cateva momente am simtit ca miracolele nu sunt simple amagiri ci chiar se pot intampla si intr-o incapere cu covor verde, ce nu astepta decat sa fie calcat in picioare de o printesa cu ochii albastri. Ce zi minunata am avut! Si Mara este atat de fericita ca poate sa ajunga la lucrurile si locurile ei preferate intr-un timp atat de scurt. Asa reinvatam sa apreciem lucrurile simple si sa nu mai ravnim la noul ipad sau la alte obiecte material, cand fericirea este atat de aproape, trebuie doar sa o sustii si ea se arata cu ambele picioruse 

jumatate

Am trecut de jumatate si totusi ma simt la fel de inutila ca la inceput Mi-am dorit din toata inima sa ajung cu ajutorul ei sa il inteleg si pe el si pe ei; dar mai presus de toti sa ma inteleg. Si parca m-am adancit mai mult in bezna; cu cat stiu mai multe, descopar informatii noi, cu atat mai goala ma simt. Caut alternative fiabile; insa nimic nu pare promitator. Acum stiu lucruri despre care doar banuiam ca cineva trebuie sa le fi studiat; acum stiu cum sa ma analizez si sa ma critic ins anu stiu concluzia, recomandarea, pasii pe care trebuie sa ii urmez; am un diagnostic dupa atata timp insa reteta a ramas la ei, nu la mine. Si acolo e mereu duminica. Oare in jumatatea ce mi-a ramas voi descoperi cheia? sau voi ramane cu siragul in mana cautand-o pe cea potrivita timp de cativa zeci de ani? Mai bine dorm; dar nu pot nici asta sa ma fac; am aflat de unde vin visele si in mod clar stiu ce voi visa si atunci prefer sa raman treaza, chiar daca sangele imi invadeaza globii oculari si ma apasa atat de tare incat clipitul devine o adevarata binecuvantare.Dar nu vreau sa dorm. Vreau sa descopar solutii. Vreau cheia si reteta si nu mai deranjez.