un exercitiu de imaginatie

bucuria pe care o resimt atunci cand descopar un blog pe gustul si sufletul meu este nemarginita. Simt ca il cunosc pe autor, ca reprezint o parte din viata sa si ca unele povestiri parca le-am fi impartasit impreuna. Nu stiu in ce masura se aplica reciproca.
Am incercat sa fac un exercitiu de imaginatie dorind, fara sa cunosc insa tainele ascunse ale unor tehnici potrivite, sa ma detasez, sa devin obiectiva, critica si sa ma vad din postura unui necunoscut. Rezultatul este neconcludent si probabil il voi relua.
Nu stiu cum si-ar putea imagina o persoana propria-mi persoana, plecand bineinteles de la aspectul fizic si pana la cele mai ascunse cotloane ale spiritului.Imi place sa evadez! sa sparg rutina conceptelor si sa merg catre imagini, caci ele sunt nemarginite si se pot combina in mii de feluri fara a le fi pusa la indoiala veridicitatea. Si atunci cat de adevarata pot fi? cat este adevar, cat este fictiune si cat este dorinta in ceea ce scriu? te intreb si ma inteb. Fictiunea sa fie doar un penume pentru dorinta sau aceasta este doar un rod al imaginatiei mele dependente de lumina zilei?
cat de bine ar semana potretul tau robot cu realul din spatele tastelor? oare exista corelatii ridicate intre aceste 2 variabile?
eu nu ma pot proclama iar tu nu mai stii acum, te indoiesti de mine si de tine. Oare acesta este scopul meu pe care nu il constientizez? sa ma indoesc ca sa simt ca exist? nu e oare de ajuns sa ma ciupesc?!
nu stiu, te intreb!

un deceniu de scris

ma gandeam ca ar fi fost mai inspirat la reuniunea de 10 ani sa spunem fiecare cu ce am ramas din perioada aceea. Ce pretuiam atunci si ce pretuin acum, dupa 10 ani. Eu as fi raspuns: scrisul si prin el sufletul. Scrisul este cel care mi-a fost si prieten in cele mai grele momente, ajuntandu-ma sa ma descarc intr-o maniera mult superioara unor jigniri sau lacrimi, ajtandu-ma sa creez ceva superior mie si care sa dainuie undeva intr-un raft imaginar sau virtual peste ani si ani reamintindu-mi la cerere ceea ce simteam si eram odata. Insa scrisul mi-a fost si cel mai necrutator dusman punandu-ma fata in fata cu mine, a fost oglinda implicita a tuturor proceselor mele cognitive etaland o alta personalitate decat cea pe care o port pe timpul zilei sau in cercurile mari. Cuvintele m-au dat de gol si m-au lasat mai mult decat dezbracata in cele mai neinspirate momente - la acel timp, acum stiu ca totul a avut o semnificatie mai adanca decat as fi crezut vreodata, m-au pus sa verbalizez ganduri ascunse si m-au facut martor al unor intamplari ce par sa nu mi se fi petrecut mie si totusi ele exista. Dar voi pretui intotdeauna literele, contextul frazele dar mai presus de toate - semantica si reconstructia unui timp pe care eu nu l-am mai inclus in memoria de lunga durata. In schimb am vorbit despre lucruri haioase, lucruri care ne-au atins intr-un mod placut, da, suntem tentati sa retinem mai mult ce ne-a facut placere nu ce ne-a durut incat aproape am simtit ca incetam sa mai pulsam. Despre aceste lucruri nu am scris niciodata si nu sunt un om trist, poate cel mult melancolic insa nu este o scuza. Mi-as fi dorit sa stiu ce a pastrat fiecare timp de 10 ani, probabil este ceva definitoriu, ceva pretios, deci ceva important dar poate mult prea personal pentru o asemenea zi torida de Iunie.

despre timp

Am invatat ca timpul se masoara in ore, minute, zeci de minute, secunde , secole uneori si ani. Ce frumos si simplu,nu-I asa? Pana aici nimic complicat, nimic care sa afecteze structura noastra cognitiva si felul in care ne categorizam notiunile abstracte. Dar ce se intampla cu acel timp care nu poate fi masurat cu niciun dipozitiv tehnic de marimi macro sau micro? Cu tot avantul acesta de tehnlogie nano? Cu timpul pe care niciun iphone,ipad, i-ce vrei tu nu-l poate masura? Este timpul Acela pe care nici nu il poti desparti in silabe, nici nu il poti defini uneori iar alteori nici nu il poti imagina. Timpul la care ma refer cand spun “de ultima oara” ,“de data trecuta”, “de atunci” timpul acesta pe care nu il pot preciza fara celalalt. Timpul acesta care fara de celalalt nu are nicio valoare. E insuficient si fara rost sa il stiu doar eu, doar ea sau doar el. Fara un altul el nu are nicio valoare. Fara cineva care sa stie exact despre ce vorbesti atunci cand spui un simplu “atunci” sau cand spui “stii tu cand”. Cum putem masura acest timp? Acest timp care fara de celalalt dispare si moare odata cu el? Si atunci cu ramane cu mine? Cu tine? Cu el? Cu ea ? daca el/ea/dispar? Unde se duce acest timp? Cine il fura? Cine il detine? Il avem amandoi dar numai atunci cand ne vedem, altfel el nu exista. E interesant cum din ceva mort,latent, fara viata, intr-o singura clipa in care ne intalnim reinvie un timp care pana atunci parea ca nu exista. Si cat timp din acesta va mai trece pana la urmatorul timp viitor? Cat trebuie sa stea mort acest timp ca sa reinvie? Dar vorbesc singura despre ceva ce nu exista decat daca mai stie cineva… Si din pacate cineva nu stie.