un deceniu de scris

ma gandeam ca ar fi fost mai inspirat la reuniunea de 10 ani sa spunem fiecare cu ce am ramas din perioada aceea. Ce pretuiam atunci si ce pretuin acum, dupa 10 ani. Eu as fi raspuns: scrisul si prin el sufletul. Scrisul este cel care mi-a fost si prieten in cele mai grele momente, ajuntandu-ma sa ma descarc intr-o maniera mult superioara unor jigniri sau lacrimi, ajtandu-ma sa creez ceva superior mie si care sa dainuie undeva intr-un raft imaginar sau virtual peste ani si ani reamintindu-mi la cerere ceea ce simteam si eram odata. Insa scrisul mi-a fost si cel mai necrutator dusman punandu-ma fata in fata cu mine, a fost oglinda implicita a tuturor proceselor mele cognitive etaland o alta personalitate decat cea pe care o port pe timpul zilei sau in cercurile mari. Cuvintele m-au dat de gol si m-au lasat mai mult decat dezbracata in cele mai neinspirate momente - la acel timp, acum stiu ca totul a avut o semnificatie mai adanca decat as fi crezut vreodata, m-au pus sa verbalizez ganduri ascunse si m-au facut martor al unor intamplari ce par sa nu mi se fi petrecut mie si totusi ele exista. Dar voi pretui intotdeauna literele, contextul frazele dar mai presus de toate - semantica si reconstructia unui timp pe care eu nu l-am mai inclus in memoria de lunga durata. In schimb am vorbit despre lucruri haioase, lucruri care ne-au atins intr-un mod placut, da, suntem tentati sa retinem mai mult ce ne-a facut placere nu ce ne-a durut incat aproape am simtit ca incetam sa mai pulsam. Despre aceste lucruri nu am scris niciodata si nu sunt un om trist, poate cel mult melancolic insa nu este o scuza. Mi-as fi dorit sa stiu ce a pastrat fiecare timp de 10 ani, probabil este ceva definitoriu, ceva pretios, deci ceva important dar poate mult prea personal pentru o asemenea zi torida de Iunie.