Imi place la teatru. Este unul dintre locurile in care par sa levitez. Simt ca parasesc lumea reala si ma transpun in povestile altora. Atunci cand vad actorii atat de aproape de mine, oameni ce isi expun sentimentele, isi daruiesc sufletul uitand de ei si de problemele din sfera cotidiana, ma resimt…imi imaginez ca traiesc si impartasesc propria lor experienta si rad si plang cu fiecare crestere a intensitatii din tonul lor.
Oamenii de la teatru par sa aiba o anumita stralucire, par sa fi descoperit un mecanism de intoarcere la valorile primordiale si par sa isi doreasca sa evadeze. Suntem toti dornici sa depasim aceasta sfera a vietii in care traiul in comun ne indobitoceste, ne face sa vedem si sa tindem numai spre lucruri materiale, sa nu mai apreciem efectul unui zambet, unei atingeri, unei mangaieri. La teatru suntem obligati sa stam unul langa celalalt si sa ne lasam sufletul liber; pentru cateva ore suntem din nou noi…aceasi care am fost dintotdeauna; suntem deschisi, angrenati intr-un monolog intim din care trebuie sa ne dorim sa nu mai iesim decat atunci cand suntem satisfacuti de noi.
La teatru suntem vulnerabili, nu stim ce va urma dar dorim cu orice pret sa se intample ceva care sa ne marcheze, care sa ne trezeasca din rutina care ne-a acaparat sufletul si tot nu e satisfacuta pana cand nu ne ucide orice urma de speranta. Suntem dispusi sa renuntam la tot ce avem pentru a reface atmosfera timpurilor in care simteam ca nu vom uita niciodata sa iubim. Suntem avizi dupa iubire, dupa simtire, dupa pasiune. La teatru vedem toate aceste lucruri si dorim cu disperare sa atingem, sa simtim, sa cream un transplant de iubire, de suflet deschis si capabil de trairi care sa ne intoarca la lucrurile esentiale.
La teatru vine si el. La teatru stam unul langa celalalt, nu avem contact vizual direct, dar stiu mai mult decat oricand si oriunde ca el este acolo, ca ma priveste, ca isi doreste, ca incearca…este tot ce conteaza. Imi place la teatru…stiu ca pot exista momente magice, simt ca mana lui este indragostita de mana mea, ca incearca sa o protejeze si sa o incalzeasca, sa o aduca la o temperatura perfecta pentru atingerea lui.
La teatru nu este zgomot; si chiar daca nu vorbim, soptim si soaptele lui imi ivadeaza intimitatea, imi intrerup procesul de meditatie, cuvintele lui se rostogolesc in mintea mea si coboara direct spre suflet. El vorbeste…eu nu il mai aud…ma intreb : cum ai facut sa te simt? Cum ai putut sa imi invadezi trupul si sufletul intr-un timp atat de scurt si sa ma faci sa ma indoiesc de lucruri traite, asumate, consumate, si sa ma faci sa zambesc doar cand ma gandesc la tine. Tu te uiti la mine, astepti un raspuns, revin desi zambind, iti strang mana, as vrea sa te sarut dar suntem la teatru…ma abtin, respir, ma gandesc ca ador aceasta clipa, ma indragostesc inca un pic, te privesc si iti raspund fara sa stiu cu adevarat ce m-ai intrebat, dar cu o precizie fara cusur, astfel incat sa nu realizezi cat de mult traiesc si ard in mine.
...imi place la teatru
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu