E complicat...
Viata in cuplu este ca o poveste al carei final depinde exclusiv de cei 2 protagonisti.
Si care orice poveste incepe cu inevitabilul "a fost odata ca niciodata" se prezinta cei 2 tineri actori; madly in love de cele mai multe ori, dornici sa se avante in noua etapa a relatiei lor in care pot jura ca va fi floare la ureche, doar iubirea este mare si pasiunea intrece orice intriga inca dinainte de a incepe si totusi...
Incepe desfasurarea actiunii, perioada de acomodare care pare ca nu se mai termina niciodata, in care cei 2 vin cu obiceiuri diferite, unele deranjante insa din extazul pe care il simtim in acele momente nu il prioritizam si nu il categorisim ca fiind ceva semnificativ si vital de care ar putea depinde viitorul intregii relatii.
Si acum incepe partea mai putin placuta. Nu exista un punct culminant.
Exista mici climaxuri in fiecare zi, in fiecare cearta si uitam de ce am decis sa ne mutam impreuna. Am uitat in acele momente ca ne doream o intimitate in care sa simtim repsiratia celuilalt in fiecare secunda mangaindu-ne propriul oxigen, ca am fi dat orice pentru o clipa de liniste in care sa ne bucuram doar de prezenta celui iubit; si acum ca le avem nu le pretuim. Dorim mereu altceva, apar noi obstacole, noi provocari si crestele pe care credeam ca le-am cucerit nu sunt nici pe jumatate ale noastre si pe masura ce atingem noi satisfactii nu suntem constienti ca cele vechi se vor revolta impotriva noastra si apare nefericirea.
Ma uit in urma...ce poveste frumoasa, ce relatie deosebita, ce iubit minunat iar actiunea zilelor ce curg nu fac decat sa stearga din paloarea Lui si a Ei devenind cei mai comuni oameni de pe pamant intrebandu-se intr-o dimineata cum de s-au indragostit nebuneste.
Refuz sa cred ca iubirea trece; refuz pana la moarte; vreau s ama declar la sfarsitul zilelor mele ca am iubit din toata inima cu toata fiinta, ca mi-am ars sufletul de dor si de drag, ca am plans din toata inima de fericire si ca am facut dragoste patimas ca si cum ar fi pentru prima si ultima oara; da, refuz sa cred ca toate aceste nu sunt decat pur reactii chimice, acumulare de nu stiu ce substante cu nume ciudate care la un moment dat se opresc din a mai face reactie. Vreau sa cred ca mai tine de noi; ca o relatie are 2 suflete si ca acestea trebuie sa se armonizeze pentru a dainui. Cum sa facem sa nu ne impiedicam de aceste mici amanunte care insa dicteaza directia in care ne indreptam? cum sa fac sa pastrez iubirea mereu tanara? cum pot sa negociez durata unui compromis? cum sa fac sa fiu tot eu si sa te iubesc pe acelasi tu ca in prima clipa in care am izbucnit cu aceasta declaratie? cum sa nu ma afecteze amorteala in care intram involuntar robotic si necontenit dupa ce flacara conteneste sa mai arda cu aceasi intensitate? spune-mi tu iubitule...si te rog nu imi spune ca este doar imaginatia mea; pentru ca iti voi raspunde ca tot ea este cea care m-a facut sa ma indragosteste nebuneste de tine; si atunci ce argumente mai ai?! tot imaginatia este de vina si nu trebuie luata in seama? ajuta-ma! este nevoie de suflteul tau pentru a-l linisti pe al meu.
De ce m-ai face sa ma simt vinovata de faptul ca imi doresc sa te am alaturi stiind si simtind ca vrei acelasi lucru? cum poti avea aceasta putere sa ma faci sa ma simt vinovata de ceea ce simt?
Deznodamantul ...il stim insa inca nu suntem contienti de puterea lui inca.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu