Mirosul florilor de camp

Mi-e dor de o zi de vara. Micul dejun in curtea bunicilor, in care mirosul de flori impletit cu cel de iarba proaspat cosita, dau o semnificatie aparte locului, si probabil nu-l voi mai simti nicaieri in lume, oricat l-as cauta si as incerca sa refac in aceleasi conditii atmosfera unei zile perfecte de vara. Dupa-amiaza sa ma gaseasca in gradina mea, cu o carte buna, adapostindu-ma la umbra batranului mar, a carui viata se poate citi dupa imensitatea coroanei sale, a paletei de culori ce ii domina fructele inca necoapte, surori dar parca din parinti diferiti; este acelasi mar sub care ma jucam de-a v-aţi ascunselea cu bunicul, prea batran sa poate gasi o ascunzatoare demna de energia unui copil. Sa ma pierd intr-o lume imaginara, care sa imi dezvaluie iubiti, prieteni, cunostinte, toti prezenti in gradina, refacand parca atmosfera torida din opera lui Eliade. Sa ma pierd in dansul lor, sa ma indragostesc subit de un gest de-al unui fost iubit, care ma priveste cu o ardoare care ar face gelosa si caldura soarelui dintr-o zi de August. Sa imi imaginez o lume in care orice este posibil, in care nu exista ratiune mai importanta decat simtirea si constientizarea momentelor care alcatuiesc ceea ce noi numim viata. As vrea sa ma pierd in lanul cu flori de camp, sa ma intind pe patura prietenilor mei, sa le spun ca acesta este clipa care ne va decide destinul , ca trebuie sa ne iubim in fiecare secunda, ca trebuie sa ardem de dor, ca totul se poate rezuma la o zi torida de vara in care simturile domina fiinta, si ne putem revendica drepturile cu sufletul.